capitolul unu

PARTEA A DOUA

— Iată dar şi paradisul, se gândea el şi zâmbea. Nu prea se cuvine să critici paradisul tocmai când te îndrepţi spre el.
Pe măsură ce se înălţa de la pământ, pe deasupra norilor, în formaţie strânsă cu cei doi pescăruşi, vedea cum propriul său trup începea să strălucească. E adevărat, se afla acolo acelaşi tânăr Pescăruş Jonathan, care trăise totdeauna, numai că aspectul exterior se schimbase.
Era tot un trup de pescăruş, dar care începea acum să zboare mult mai bine ca înainte. Ei, se gândea el, cu jumătate de efort am să zbor de două ori mai iute şi o să‑mi dublez recordul  celor mai bune zile ale mele de pe Pământ.
Penele i se făcuseră albe şi strălucitoare, iar aripile‑i erau netede şi fără cusur ca nişte foi de argint şlefuit, începu să le pună la încercare cu voluptate, pulsând vigoare în aripile acelea noi.
La 250 de mile pe oră, simţi că se apropie de viteza maximă pe orizontală. La 273 mile pe oră i se păru că nu poate zbura mai repede; o uşoară dezamăgire. Deci chiar acest trup nou îşi avea limitele lui şi deşi zbura mult mai iute ca înainte, exista totuşi o limita de viteză pe care cu greu ar fi putut‑o depăşi. În paradis, se gândea el, nu ar trebui să existe limite.
Norii se desfăcură, cei doi însoţitori îi strigară, „Noroc la coborâre Jonathan” şi dispărură fără urmă.
Plutea deasupra mării, spre un ţărm crestat, rari pescăruşi aduceau peştele prins pe stânci. Mai încolo, spre nord, zburau alţi câţiva. Privelişti noi, gânduri noi, întrebări noi. De ce atât de puţini pescăruşi? Paradisul ar trebui să fie înţesat de pescăruşi. Şi de ce oare sunt atât de obosit, dintr‑o dată?! „În paradis pescăruşii n‑ar trebui sa se simtă obosiţi sau să doarmă niciodată.”
Dar de unde ştia el toate lucrurile astea? Memoria vieţii lui de pe pământ îl părăsea. Pământul fusese, fără îndoială, locul unde învăţase atâtea lucruri, dar detaliile nu‑i mai erau clare—parcă lupta pentru hrană, parcă era Proscris.
Cei câţiva pescăruşi de pe mal îl întâmpinară fără să‑i adreseze nici un cuvânt.
Simţea doar că e binevenit şi că aici e acasă. Fusese o zi mare pentru el; nu‑şi mai amintea cum începuse.
Executa o întoarcere, pentru a ateriza pe plajă, bătând puţin din aripi, în văzduh, după care coborî lin pe nisip. Ceilalţi pescăruşi aterizară şi ei, dar fără ca vreunul din ei să mişte o pană măcar. Se legănaseră în vânt, cu aripile luminoase desfăcute, apoi îşi schimbară cumva unghiul aripilor, oprindu‑le chiar în clipa în care atingeau pământul cu picioarele. Control admirabil, dar Jonathan era prea obosit ca să mai exerseze. Stând acolo, pe plajă, fără să schimbe un cuvânt a adormit.
În zilele următoare Jonathan a văzut că acolo avea de învăţat la fel de multe lucruri despre zbor ca şi în lumea pe care o lăsase în urmă. Cu o deosebire. Aici pescăruşii gândeau ca şi el. Pentru fiecare dintre ei, cel mai important lucru în viaţă era să năzuiască să atingă desăvârşirea în ceea ce le plăcea mai mult, zborul.
Erau nişte păsări magnifice, toţi până la unul, îşi petreceau fiecare zi exersând, testând metode avansate de aeronautică.
Jonathan uitase de mult lumea din care venise, locul acela unde Stolul lui trăia, străin de bucuria zborului, folosind aripile doar ca mijloc pentru a obţine hrana. Dar din când în când, fie şi numai pentru o clipă gândul îl purta înapoi la ei.
Şi‑a amintit de ei într‑o dimineaţă când, cu instructorul lui de zbor, se odihnea pe plajă, după o lecţie de tonouri rapide, cu aripile strânse. „Unde sunt ceilalţi, Sullivan ?” întrebă el, tăcut, pe deplin familiarizat acum cu telepatia care se stabilea între pescăruşi în loc de tivlit şi cârâit, „De ce nu suntem mai mulţi aici? Acolo de unde am venit, erau ...”
„... mii şi mii de pescăruşi. Ştiu.” Sullivan dădu din cap. „Singurul răspuns pe care ţi‑l pot da, Jonathan, este că păsări ca tine este una la un milion. Cei mai mulţi dintre noi au atins acest prag foarte greu. Noi am trecut dintr‑o lume într‑alta şi deşi aceasta nu se deosebea cu nimic de prima, uitam imediat de unde am venit, ne este indiferent încotro mergem. Bănuieşti prin câte vieţi am trecut până să ne dăm seama că viaţa înseamnă mai mult decât hrana, lupta şi puterea în stol ? O mie de vieţi Jon, 10 mii! Şi apoi încă o sută de vieţi până am început să ne dăm seama că există perfecţiune, şi încă o altă sută, pâna ne‑am dat seama că scopul nostru în viaţă este să atingem acea desăvârşire şi să o dezvăluim celorlalţi. Aceeaşi lege se aplică şi acum: ne alegem lumea următoare, în funcţie de ceea ce învăţăm în această lume. Dacă nu înveţi nimic, lumea următoare este exact ca aceasta cu aceleaşi limite şi cu aceleaşi apăsătoare greutăţi pe care trebuie să le biruim.”.
S‑a întors apoi şi şi‑a îndreptat faţa spre vânt. „Dar tu, Jon”, spuse el, „ai învăţat atât de mult deodată încât n‑ai avut nevoie de o mie de vieţi ca să ajungi aici”.
În  clipa următoare erau din nou în văzduh şi exersau. Tonoul strâns, în formaţie era greu de realizat, pentru că, în timpul rostogolirii, Jonathan trebuia să gândească cu capul în jos, inversând unghiul aripilor, şi anume inversându‑l în armonie perfectă cu instructorul său.
„Să încercăm din nou”, repeta mereu Sullivan. „Să încercăm din nou”. Apoi, în sfârşit, „Bine”. Începură să exerseze buclele inverse.
Într‑o seară, pescăruşii care nu făceau zboruri de noapte stăteau pe nisip şi meditau. Jonathan îşi luă inima în dinţi şi se apropie de Pescăruşul Staroste care, se spunea, urma să treacă curând hotarele acestei lumi.
„Chiang ...” îi spuse el emoţionat.
Bătrânul pescăruş îl privi cu bunătate. „Spune, fiule”. În loc să‑l vlăguiască, bătrâneţea îl învânoşase; putea să întreacă în zbor orice pescăruş şi dobândise o măiestrie pe care ceilalţi abia acum începeau să şi‑o însuşească.
„Chiang, lumea asta de fapt nu e paradisul, nu‑i aşa?”
Bătrânul zâmbi în lumina lunii. „Te desăvârşeşti mereu, Jonathan”, spuse el.
„Bine, dar ce se va întâmpla acum? Unde mergem? Oare paradisul nu există nicăieri?”
„Nu, Jonathan, nu există. Paradisul nu este un loc sau un timp. A fi desăvârşit—iată paradisul”. Tăcu o clipă. „Tu zbori foarte iute, nu‑i aşa?
„Îmi ...îmi place viteza”, spuse Jonathan surprins, dar mândru că Starostele observase asta.
„Vei începe să atingi paradisul, Jonathan, în clipa în care atingi viteza perfectă. Şi asta nu înseamnă 1000 de mile pe oră, sau un milion, sau viteza luminii. Pentru că orice număr este o limită, iar desăvârşirea nu are limite. Viteza perfectă, fiule, este să fii acolo.”
Fără nici o vorbă, Chiang dispăru şi apăru, într‑o sclipire de o secundă, la marginea apei, la 50 de picioare mai departe. Apoi dispăru din nou şi apăru, chiar în aceeaşi fracţiune de secundă, pe umărul lui Jonathan. „E destul de plăcut, nu?”
Jonathan era uluit. Uitase să‑l mai întrebe ceva despre paradis. „Cum reuşeşti să faci asta? Ce senzaţie îţi dă? Cât de departe poţi merge?”
„Poţi merge oriunde în timp şi în spaţiu”, spuse Bătrânul. „Eu am fost oriunde mi‑a trecut prin minte, oricând”. Străbătea marea cu privirea. Ciudat. Pescăruşii care dispreţuiesc desăvârşirea de dragul călătoriei nu ajung nicăieri, chiar aşa încet cum zboară ei. Cei care renunţă la călătorie de dragul desăvârşirii ajung peste tot imediat. Nu uita, Jonathan, paradisul nu este un loc sau un timp, pentru că locul şi timpul nu au înţeles. Paradisul este ...”
„Ai putea să mă înveţi să zbor aşa?” Pescăruşul Jonathan tremura la gândul că va învinge din nou necunoscutul.
„Dacă vrei, te pot învăţa.”
„Vreau. Când începem?”
„Dacă vrei putem începe chiar acum.”
„Vreau să învăţ să zbor ca tine”, spuse Jonathan, în timp ce ochii îi străluceau ciudat. „Spune‑mi ce trebuie să fac.”
Chiang vorbea şi‑l urmărea pe tânărul pescăruş cu multă atenţie. „Ca să zbori repede ca gândul, adică oriunde”, spuse el, „trebuie să începi prin a‑ţi da seama că ai ajuns acolo ...”
După părerea lui Chiang, secretul consta în a‑l face pe Jonathan să nu se mai considere ferecat într‑un trup limitat, cu o deschidere fixă a aripilor cu o putere de zbor care ar putea fi înregistrată pe o diagramă. Secretul consta în a şti că adevărata ta natură—perfectă ca un număr nescris—trăieşte oriunde simultan, în timp şi spaţiu.
Jonathan exersa cu încrâncenare, zi de zi, din zori până după miezul nopţii. Şi cu tot efortul pe care‑l depunea, nu progresa nici cât negru sub unghie.
„Lasă la o parte credinţa!” îi spunea Chiang. „Ca să zbori, n‑ai avut nevoie de credinţă. Ai avut nevoie să înţelegi zborul. Acum e la fel. Hai, încearcă din nou ...”
Dar într‑o zi, în timp ce stătea pe mal, cu ochii închişi, concentrat, Jonathan înţelese într‑o clipă, ceea ce‑i spusese Chiang. „Da, a avut dreptate! Sunt un pescăruş desăvârşit, fără limite!” Simţi iureşul unei imense bucurii.
„Bravo!” spuse Chiang şi glasul lui răsună de triumf.
Jonathan deschise ochii. Se afla cu bătrânul pe un ţărm. Copacii creşteau până aproape de malul apei, iar deasupra capului străluceau doi sori galbeni îngemănaţi.
 „În sfârşit, ai înţeles!” îi spuse Chiang. „Dar ai nevoie de mai mult control...”
Jonathan era uluit. „Unde ne aflăm?”
Cu totul nepăsător la imaginile din jur, Bătrânul trecu peste această întrebare. „Suntem evident, pe o planetă cu un cer verde şi cu două astre în locul soarelui.”
Jonathan scoase un strigăt ascuţit de plăcere, primul strigăt de când părăsise pământul. „AM REUŞIT!”
„Sigur că ai reuşit, Jon”, spuse Chiang. „Întotdeauna reuşeşti , când ştii ce faci. Şi acum să revenim la control…”
Când s‑au întors se întunecase. Când ceilalţi pescăruşi se uitau la Jonathan, în ochii lor aurii se citeau veneraţie şi teamă; căci îl văzuseră cum dispăruse din locul în care părea ţintuit.
Nu i‑a lăsat să‑l felicite prea mult. „De‑abia am venit aici! Sunt un începător! Eu am de învăţat de la voi!”
„Mă îndoiesc că aşa stau lucrurile”, spuse Sullivan, care stătea alături. În zece mii de ani nu am văzut un alt pescăruş mai curajos ca tine” Stolul amuţise, iar Jonathan nu‑şi găsea locul de stânjenit ce era.
„Dacă vrei, putem începe să învăţăm cum să învingem timpul”, spuse Chiang, „
„până vei ajunge să zbori în trecut şi în viitor. Atunci vei fi în stare să înveţi lucrul cel mai greu şi cel mai plăcut. Vei fi în stare să porneşti în sus şi să cunoşti ce înseamnă bunătatea şi dragostea.”
A trecut o lună, sau ceva ce semăna cu o lună, şi Jonathan  a învăţat într‑un ritm impresionant. Întotdeauna prindea repede, în experienţa obişnuită, dar acum, când devenise elevul favorit al Starostelui însuşi, înghiţea idei noi ca un computer aerodinamic cu pene.
Dar a venit şi ziua când Chiang dispăru. Vorbise liniştit cu ei, îndemnându‑i să nu renunţe la învăţătură, la exerciţiul, la efortul de a înţelege cât mai mult din principiul invizibil, dar perfect al vieţii. Apoi, în timp ce vorbea, penele i se făcură treptat atât de strălucitoare, că nici un pescăruş nu mai putu să‑l privească.
„Jonathan”, acestea i‑au fost ultimele cuvinte, „nu uita să te desăvârşeşti în iubire.”
Când au putut să vadă din nou, Chiang nu mai era acolo.
Zilele treceau şi Jonathan  îşi dădea seama că se gândea tot mai des la locul de unde venise, la Pământ. Dacă pe vremea când trăia acolo ar fi ştiut măcar o fărâmă din câte ştia acum, viaţa ar fi avut o altă semnificaţie. Stătea pe nisp şi se întreba dacă există vreun pescăruş, acolo, pe Pământ, care încearcă să evadeze din limitele sale, să vadă sensul zborului, dincolo de folosirea acestuia ca un simplu mijloc pentru a ciuguli o fărâmitură dintr‑o barcă de pescar. Ba poate că unul dintre ei a şi fost Proscris pentru că a îndrăznit să spună adevărul în faţa întregului Stol. Şi cu cât îşi exersa mai mult bunătatea, cu cât încerca să cunoască natura iubirii, cu atât mai mult dorea să se întoarcă pe Pământ. Pentru că, în ciuda trecutului lui singuratic, Pescăruşul Jonathan Livingston era sortit să fie dascăl. Îşi manifesta iubirea, împărtăşind cunoştinţele lui oricărui pescăruş care dorea să cunoască adevărul.
Sullivan, care era acum în stare să zboare cu viteza gândului şi care‑i ajuta pe ceilalţi să‑i pătrundă tainele, se îndoia.
„Jon, tu ai fost Proscris odată. De ce crezi că unul dintre cei care te‑au proscris atunci te‑ar asculta acum? Doar înţelegi adevărul proverbului: Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe. Pescăruşii de la care ai venit stau pe pământ cârâind şi luptându‑se între ei. Sunt la o mie de mile de paradis şi tu vrei să le arăţi paradisul de acolo, de jos! Jon, ei nu‑şi văd nici măcar vârful aripilor! Stai aici. Ajută‑i pe noii veniţi de aici, pe cei care sunt destul de sus ca să priceapă ce ai tu de spus.”
Tăcu o clipă, apoi spuse: „ce s‑ar fi întâmplat dacă şi Chiang s‑ar fi întors în vechea lui lume? Unde ai fi tu astăzi?”
Ultimul argument fu hotărâtor. Sullivan avea dreptate. Cu cât zbori mai sus, cu atât vezi mai departe.
Jonathan rămase să lucreze cu noii veniţi; toţi erau inteligenţi şi învăţau foarte repede. Dar vechiul sentiment reveni; nu putea să nu‑şi spună că, poate şi pe pământ era vreun pescăruş care ar fi în stare să înveţe. Ar fi înaintat cu mult mai repede pe calea desăvârşirii, dacă Chiang ar fi venit la el, în ziua când fusese Proscris.
„Sully, trebuie să mă întorc”, spuse el, într‑un târziu. Elevii tăi merg bine te pot ajuta ei înşişi să răzbeşti cu noii veniţi.”
Sullivan suspină, dar nu se împotrivi. „Îţi voi duce lipsa, Jonathan.”—acestea au fost singurele lui cuvinte.
„Ruşine, Sully!” îi spuse Jonathan cu reproş, „nu te mai purta prosteşte! Oare ce exersăm în fiecare zi? Dacă prietenia noastră depinde de spaţiu şi timp, atunci în ziua când vom învinge în sfârşit spaţiul şi timpul, ne vom fi distrus şi propria noastră frăţie. Dacă învingem spaţiul, rămânem numai  Aici. Dacă învingem timpul rămânem numai Acum. Şi între Aici şi Acum, oare nu crezi că ne‑am putea vedea din când în când?”
Pescăruşul Sullivan nu se putu împiedică să râdă. „Pasăre nebună, spuse el,  cu bunătate. „Dacă va fi cineva în stare să le arate celor de pe Pământ cum să vadă la o înălţime de o mie de mile, acela va fi pescăruşul Jonathan Livingston”. Îşi coborâ privirea. „La revedere, Jon, prietene.”
„La revedere, Sully, ne vom revedea.” Şi zicând acestea, Jonathan văzu, în gând, imaginea unui stol de pescăruşi din alt timp; ştia, în urma unui exerciţiu foarte îndelungat, că el nu era pene şi os, ci ideea desăvârşită a libertăţii şi zborului, neîngrădită de nimic.
Pescăruşul Fletcher Lynd, deşi era încă foarte tânăr, ştia că nici o altă pasăre nu fusese mai brutal şi mai nedrept tratată de Stolul său, ca el.
„Nu‑mi pasă ce spun” se gândea el înverşunat, cu ochii tulburaţi, pe când zbura peste stâncile îndepărtate. „Zborul înseamnă mult mai mult decât să dai din aripi de colo colo! Asta poate să facă şi un ... ţânţar! Doar un tonou în jurul Bătrânului Pescăruş, în glumă, şi iată‑mă Proscris! Oare sunt orbi? Nu‑şi dau seama? Nu‑şi pot imagina ce extaz este să poţi să zbori cu adevărat?
„Nu‑mi pasă ce gândesc. O să le arăt eu ce înseamnă să zbori! O să fiu pur şi simplu un proscris, dacă aşa vor ei! O să le pară rău ...”
O voce răsună în văzduh şi, foarte blândă, îl făcu să tresară atât de puternic, încât se clătină, împiedicându‑se în văzduh.
„Nu fii prea aspru cu ei, Pescăruş Fletcher. Izgonindu‑te, ceilalţi pescăruşi şi‑au făcut rău numai lor şi, într‑o bună zi, îşi vor da seama de asta. Într‑o bună zi, îşi vor da seama de asta. Într‑o bună zi, vor vedea şi ei ce vezi tu acum. Iartă‑i şi ajută‑i să înţeleagă.”
Chiar lângă aripa lui dreaptă zbura cel mai strălucitor pescăruş din lume, plutind cu uşurinţă, fără să‑şi mişte vreo pană, şi asta la viteza maximă pe care el, Fletcher o putea atinge.
Pentru o clipă tânăra pasăre fu cuprinsă de panică.
„Ce se întâmplă? Am înnebunit? Am murit? Ce‑i asta?”
Joasă şi calmă, vocea îi pătrunse gândul, cerând un răspuns. „Pescăruşul Fletcher Lynd, vrei să zbori?” „DA, VREAU SĂ ZBOR!”
„Pescăruş Fletcher Lynd, doreşti asta atât de mult încât să fii în stare să‑ţi ierţi Stolul, să te desăvârşeşti şi, într‑o zi, să te întorci din nou la ei ca să‑i ajuţi şi pe ei să se desăvârşească?”
Nu încăpea minciună în faţa unei asemenea făpturi magnifice şi măiastre, oricât de mândru şi de jignit s‑ar fi simţit pescăruşul Fletcher.
„Doresc”, spuse el.
„Atunci Fletch”, îi spuse făptura strălucitoare, şi vocea era nespus de blândă, „să‑ncepem cu Zborul Orizontal…”

capitolul urmator

prima pagina

meditatie