Pagina meditatiei
Va invitam sa cititi in continuare o povestioara cu mult tâlc si sa meditati...
 |
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
RICHARD BACH
Pescăruşul Jonathan Livingston
Adevăratului pescăruş Jonathan, care trăieşte în noi toţi.
PARTEA ÎNTÂI
Era dimineaţa şi un soare proaspăt, de aur, strălucea peste clipocitul mării domoale.
La o milă de ţărm, o barcă de pescari legase prietenie cu apa, iar chemarea pentru Breakfast Flock (numele prin care autorul indică organizarea stolului în vederea obţinerii hranei de dimineaţă) scânteiase în aer până când apăru un stol de o mie de pescăruşi care încercau, zvâcnind şi zbătându‑se, să obţină câteva firimituri de hrană. Începea o nouă zi de muncă.
Dar departe şi singur, străin de orice barcă şi ţărm, Pescăruşul Jonathan Livingston exersa. La trei sute de picioare înălţime el îşi coborî picioarele palmate. Îşi ridică ciocul străduindu‑se să‑şi menţină cu greutate aripile într‑un arc dureros.
Aceasta îi îngăduia să zboare nespus de încet şi acum el încetinise până ce vântul îi devenea doar o şoaptă în obraz, iar oceanul stătea neclintit sub el. Îşi îngusta ochii într‑o concentrare cumplită, îşi ţinea răsuflarea, îşi acorda aripile...
încă,...încă puţin. Penele i se zburliră, se afla în limita de viteză şi căzu.
Pescăruşii, după cum ştim nu ating niciodată acest prag. A se poticni în zbor este pentru ei ruşine şi mare ocară.
Dar Pescăruşul Jonathan Livingston, fără a se ruşina, îşi întinse din nou aripile în arcul acela tremurător,—mai încet, şi mai încet şi poticnindu‑se din nou—nu era o pasăre ca oricare.
Cei mai mulţi pescăruşi nu căutau să înveţe decât elementele de bază ale zborului—cum să ajungă de pe mal până la hrană şi invers. Pentru cei mai mulţi pescăruşi nu zborul contează, ci hrana. Mai mult decât orice pe lume, pescăruşului Jonathan Livingston îi plăcea să zboare.
Acest fel de a gândi, observase şi el, nu este deloc mijlocul prin care să devină popular printre celelalte păsări. Chiar şi părinţii lui se îngroziseră văzând că Jonathan îşi petrecea zile întregi de unul singur, făcând sute de planări joase, exersând.
Nu ştia de ce, dar când zbura deasupra apei, la altitudini mai joase decât jumătate din întinderea aripilor sale, putea să stea în aer mai mult, cu mai multă uşurinţă. Plutirile lui nu se mai încheiau cu obişnuita cădere în picioare care împroşca marea, ci cu un lung siaj orizontal, în care atingea suprafaţa cu picioarele strânse aerodinamic pe lângă corp. Când îşi începuse glisadele aterizând cu picioarele sus pe plajă străbătând apoi cu pasul lungimea glisadei sale‑n nisip, părinţii lui se îngroziseră şi mai mult.
— De ce, Jon, de ce?—îl întreba mama lui. De ce‑ţi vine atât de greu să fii la fel cu ceilalţi din stol, Jon? De ce nu laşi pelicanii sau albatroşii să zboare aşa de jos? De ce nu mănânci? Fiule, ai ajuns numai piele şi os?
— Nu‑mi pasă că am ajuns numai pene şi os, mami. Vreau să ştiu ce pot realiza în văzduh şi ce nu. Atâta tot. Vreau să ştiu.
— Ascultă Jon, i‑a spus tatăl său, nu fără blândeţe,—iarna nu e prea departe, bărcile or să fie puţine, iar peştele de la suprafaţă va înnota mai la fund. Dacă tot vrei să înveţi, învaţă despre hrană şi cum se obţine. Povestea asta cu zborul e bună, nu zic nu, dar nu poţi să te hrăneşti cu glisade, o ştii şi tu. Nu uita că zbori ca să te hrăneşti.
Supus Jonathan a încuviinţat. Zilele următoare a încercat să se poarte ca ceilalţi pescăruşi; a încercat într‑adevăr, ţipând şi luptând cot la cot cu stolul, pe lângă diguri şi bărci de pescuit, plonjând după resturi de peşte şi pâine. Dar nu a reuşit deloc.
Nu are nici un rost, se gândea el, scăpând intenţionat un mic hering—obţinut cu multă greutate, drept în gura unui pescăruş bătrân şi flămând care‑l fugărea. Mai bine mi‑aş petrece timpul ăsta învăţând cum să zbor. Sunt atâtea lucruri de învăţat.
N‑a trecut mult şi pescăruşul Jonathan era din nou singur, departe, pe mare flămând, fericit, învăţând.
Îl preocupa viteza şi după o săptămână de exerciţiu ştia, despre viteză, mai multe lucruri decât cel mai rapid pescăruş în viaţă.
La o mie de picioare, dând din aripi cu toată puterea, s‑a angajat într‑un picaj vertical ameţitor, şi astfel şi‑a dat seama de ce pescăruşii nu se lansează‑n picaj. La numai şase secunde atinsese 70 mile pe oră, viteză la care dacă‑ţi ridici aripile îţi pierzi echilibrul.
De fiecare dată i se întâmpla aşa. Deşi era prudent, deşi se folosea de întreaga îndemânare, la viteze foarte mari îşi pierdea controlul.
Se înălţa la o mie de picioare. La început cu toată puterea drept înainte, apoi îşi lua avânt, dând din aripi, şi‑şi dădea drumul vertical. Atunci, de fiecare dată, aripa stângă i se bloca la ridicare, el se răsucea violent spre stânga. Îşi oprea şi aripa dreaptă ca să se redreseze şi ţâşnea ca focul dintr‑o vrilă sălbatică spre dreapta.
Nu putea să se concentreze îndeajuns când îşi ridica aripile. De zece ori a încercat şi tot de zece ori,—zburând cu 70 de mile pe oră—a explodat într‑o masă învolburată de pene, fără control, prăbuşindu‑se în apă.
Secretul, îşi spunea el apoi, ud leoarcă, este să‑ţi ţii aripile nemişcate la viteze mari—să dai din aripi până atingi 50 de mile şi apoi să le ţii nemişcate.
A încercat din nou, de la 2000 picioare înălţime, rostogolindu‑se în picaj, cu ciocul drept în jos, cu aripile întinse şi nemişcate din clipa în care a depăşit 50 de mile pe oră. I‑a trebuit o forţă teribilă, dar a izbutit. În zece secunde a atins peste 90 de mile pe oră. Jonathan stabilise recordul mondial de viteză pentru pescăruşi.
Dar victoria a fost de scurtă durată. În clipa în care a început redresarea, în clipa în care şi‑a schimbat unghiul aripilor, a căzut în acelaşi dezechilibru cumplit, care la 90 mile pe oră l‑a izbit cu puterea dinamitei. Pescăruşul Jonathan a explodat între cer şi pământ şi s‑a izbit de apă, tare ca piatra.
Când şi‑a revenit era noaptea târziu, iar el plutea în lumina lunii pe suprafaţa oceanului. Aripile‑i erau zgrunţuroase de plumb, dar greutatea insuccesului atârna şi mai greu pe umerii lui. Îşi dorea, vlăguit ca această greutate să‑l tragă încet la fund, să pună capăt la toate.
Pe când se scufunda uşor, o voce seacă, stranie se ridică din lăuntrul lui. N‑am ce să fac, sunt un pescăruş. Sunt mărginit prin însăşi natura mea. Dacă aş fi învăţat atât de multe despre zbor, aş avea în cap diagrame, nu creier. Dacă m‑aş fi născut să zbor cu viteză, aş avea aripi scurte ca şoimul şi m‑aş hrăni cu şoareci în loc de peşti. Avea dreptate tata. Trebuie să uit astea. Trebuie să mă întorc acasă la stol şi să fiu mulţumit cu ceea ce sunt, un biet pescăruş mărginit.
Vocea se stinse, şi Jonathan aprobă.
Noaptea locul pescăruşului e pe mal, şi din clipa aceea el jură că va deveni un pescăruş normal. Aşa toată lumea va fi mulţumită.
Se desprinse cu greu de apa întunecată şi zbură către ţărm, mulţumit de ceea ce învăţase despre zborul jos care uşurează munca.
Nu, şi‑a spus. Am terminat cu ceea ce am fost, s‑a terminat cu tot ce‑am învăţat. Sunt un pescăruş ca oricare alt pescăruş, şi voi zbura ca un pescăruş de rând. S‑a ridicat cu greu până la o sută de picioare, şi a dat cu putere din aripi, grăbindu‑se spre ţărm.
Hotărârea de a se comporta ca oricare alt pescăruş din stol îl făcea fericit. Nu va mai avea nici o legătură cu forţa care‑l îndemnase să înveţe, nu va mai cunoaşte nici ispita, nici înfrângerea. Şi era atât de bine să nu se mai gândească la nimic şi să zboare prin întuneric, către luminile de pe plajă.
INTUNERIC! Vocea seacă scrâşni alarmată. Pescăruşii nu zboară niciodată pe întuneric!
Jonathan nu i‑a dat ascultare. E atât de bine, îşi spunea. Luna şi luminile care licăreau pe apă, aruncând mici reflexe din noapte, iar în jur atâta linişte, atâta nemişcare...
Coboară. Pescăruşii nu zboară niciodată pe întuneric. Dacă ai fi fost născut să zbori pe întuneric, ai avea ochi de bufniţă. Ai avea diagrame în loc de creier. Ai avea aripile scurte ale şoimului.
Acolo, în noapte, la o înălţime de 100 de picioare, Pescăruşul Jonathan clipi. Dispăruseră toate, şi hotărârile lui şi durerea.
Aripile scurte. A ripile scurte ale şoimului.
Iată răspunsul. Ce prost am fost. Am nevoie de nişte aripioare minuscule, trebuie să‑mi îndoi aripile şi să zbor numai cu vârful lor. Aripi scurte.
Se înălţa la 2000 de picioare deasupra apei învolburate şi, fără să se mai gândească la insucces sau la moarte, îşi strânse aripile pe lângă corp, îşi întinse numai vârfurile lor, pumnale întinse şi ascuţite, şi se lăsă într‑o cădere verticală.
Vântul îi huruia monstruos în cap. 70 de mile pe oră, 90, 100, şi mai repede, cu o zvâcnire a aripilor, abia simţită se redresă din nou. Zbură ca o ghiulea cenuşie de tun sub lumina lunii. Era cuprins de fericire. 140 de mile pe oră. Iar controlul, perfect. Dacă aş plonja de la 5000 de picioare în loc de 2000, mă întreb oare cât de repede...
Jurământul de mai înainte fusese uitat. Pierise odată cu vântul. Şi totuşi nu se simţea vinovat că nu se ţinuse de cuvânt. Asemenea făgăduieli sunt pentru pescăruşii de rând. Dar el, care a atins măiestria, nu are nevoie de asemenea jurăminte.
La răsăritul soarelui, Pescăruşul Jonathan exersa din nou. De la înălţimea de 5000 de picioare, bărcile de pescari păreau mici puncte pe suprafaţa albastră a apei. Breakfast Flock era un nor de praf care se rotea.
Era viu, cuprins de plăcere, mândru că îşi stăpânea frica. Atunci, fără ceremonie, îşi strânse aripile, întinzându‑şi numai vârfurile scurte şi ascuţite şi plonjă în apă. După ce trecu de 4000 de picioare, atinse viteza maximă; vântul era un zid puternic de sunet. Nu mai putea mări viteza. Zbură drept în sus, cu 214 mile pe oră. A înghiţit în gol, ştiind că dacă i s‑ar desface aripile la o asemenea viteză s‑ar transforma într‑un milion de firimituri de pescăruş. Dar viteza era putere, viteza era bucurie, viteza era frumuseţe pură.
Începu redresarea la o mie de picioare, iar vârfurile aripilor tremurau şi vuiau înăbuşit în vântul acela cumplit, barca şi mulţimea de pescăruşi se clătinau şi veneau cu iuţeală de meteori, chiar în întâmpinarea lui.
Nu se putea opri, nici măcar nu ştia cum să întoarcă la viteza asta.
Ciocnirea însemna moarte fulgerătoare.
Aşa că închise ochii.
În dimineaţa aceea, îndată după răsăritul soarelui, Pescăruşul Jonathan a trecut ca o săgeată prin Breakfast Flock, depăşind 212 mile pe oră, cu ochii închişi, într‑un uriaş ţipăt vâjâitor de vânt şi de pene. Norocul i‑a zâmbit şi de data aceasta, nimeni nu a fost omorât.
Când şi‑a ridicat ciocul spre cer, încă mai gonea cu o sută şaizeci de mile pe oră. Când a coborât la 20 de mile pe oră şi a desfăcut din nou aripile, barca părea o firimitură pe apă, la 4000 de picioare sub el.
Gândul l‑a dus la triumf. Viteza maximă. Un pescăruş zburând cu 214 mile pe oră. Era un record, cea mai mare clipă în istoria Stolului; în acea clipă în faţa lui s‑a deschis o nouă eră. Zburând spre locul pustiu unde exersa, strângându‑şi aripioarele pentru picaj de la înălţime de 6000 de picioare, s‑a hotărât deodată să studieze cum să se întoarcă.
A descoperit că o singură pană din vârful cozii, mişcându‑se mai puţin de un centimetru, provoca la viteze mari o întoarcere corectă, dar fulgerătoare. Înainte de a învăţa aceasta, descoperise oricum că, dacă mişca mai multe pene la o asemenea viteză, se rostogolea ca un glonte ... şi astfel Jonathan realiza primele exerciţii de acrobatică aeriană ale unui pescăruş pe Pământ.
În ziua aceea, nu şi‑a pierdut vremea în conversaţii cu alţi pescăruşi, ci a zburat fără întrerupere până după apusul soarelui. A descoperit lupingul, tonoul lent, tonoul stins, buntul pescăruşului, roata.
Când Pescăruşul Jonathan s‑a întors la Stol, pe plajă era noapte târziu. Se simţea ameţit şi grozav de obosit. Totuşi, îmbătat de plăcere, mai făcu un luping la aterizare, însoţit de un tonou rapid, chiar înainte de a lua contact cu solul. Când vor auzi de recordul meu, se gândea el, vor înnebuni de fericire. Viaţa are o altă semnificaţie acum. În locul zborului nostru istovitor până la bărcile de pescari şi înapoi, iată adevărata noimă a vieţii. Ne putem ridica noi înşine din ignoranţă, putem deveni noi înşine fiinţe ale perfecţiunii, inteligenţei şi talentului. Putem fi liberi. Putem să explorăm zborul.
Îi stăteau în faţă ani cântând şi strălucind de promisiuni.
Când ateriză, pescăruşii erau adunaţi în Consiliu; parcă se adunaseră mai demult. De fapt aşteptau.
— Pescăruşul Jonathan Livingston. În Centru.
— Cuvintele Bătrânului vibrau de o adâncă solemnitate. În Centru înseamnă fie ocară, fie onoare. Când se alegeau cei mai importanţi conducători ai pescăruşilor, aceştia erau chemaţi în Centru pentru Onoare. Cu siguranţă, se gândi el, Breakfast Flock a urmărit recordul meu de azi dimineaţă. Dar eu nu am nevoie de onoruri. Nu vreau să fiu conducător. Vreau doar să le împărtăşesc experienţa mea, să le arăt orizonturile care ni se deschid nouă, pescăruşilor. Păşi în faţă.
— Pescăruş Johan Livingston—spuse bătrânul,—în Centru pentru Ocară, în văzul tuturor pescăruşilor—
— …pentru cumplita sa nesăbuinţă,—intonă vocea solemnă,—pentru violarea demnităţii şi tradiţiilor pescăruşilor…
A fi chemat în centru pentru ocară însemna alungarea din obşte şi exilarea pe Stâncile Îndepărtate.
— ...într‑o zi, Pescăruş Jonathan Livingston vei înţelege că orice nesăbuinţă e fără rost. Viaţa este necunoscutul şi incognoscibilul; noi am fost aduşi pe lume ca să mâncăm şi să supravieţuim cât mai mult.
Un pescăruş nu are voie să replice în faţa consiliului, dar vocea lui Jonathan se auzi;
— Nesăbuinţă? Fraţilor,— strigă el. Oare un pescăruş care descoperă şi urmează un ţel în viaţă este nesăbuit? Mii de ani ne‑am zbătut să obţinem peşte; acum raţiunea vieţii noastre e alta—să ne desăvârşim, să explorăm, să fim liberi. Mai daţi‑mi o şansă, lăsaţi‑mă să vă arăt ce‑am descoperit...
Stolul era parcă de piatră.
— Frăţia noastră a încetat, au intonat pescăruşii într‑un singur glas şi, astupându‑şi urechile, i‑au întors spatele.
Pescăruşul Jonathan şi‑a petrecut zilele singur, zburând dincolo de Stâncile Îndepărtate. Singura lui suferinţă nu era singurătatea, ci faptul că ceilalţi păescăruşi nu vroiau să creadă în strălucriea zborului care‑i aştepta, nu vroiau să deschidă ochii şi să vadă.
În fiecare zi se desăvârşise mai mult. Deprinsese, de pildă, că picajul aerodinamic de mare viteză îl făcea să ajungă la peştele rar şi gustos care se găsea în bancuri la zece picioare adâncime; nu mai avea nevoie de pescari şi de resturile de pâine pentru a supravieţui. Deprinsese să doarmă în văzduh, plutind noaptea pe vântul care bătea dinspre ţărm, acoperind o sută de mile de la apusul până la răsăritul soarelui. Graţie aceluiaşi control interior, zbura prin pâcla deasă a mării, şi se ridica deasupra ei spre vămile clare, orbitoare ... în timp ce toţi ceilalţi pescăruşi aşteptau pe pământ, umiliţi de ceaţă şi ploaie. Deprinsese să înainteze mai mult peste uscat, călare pe vântul puternic, şi să se hrănească acolo cu delicate insecte.
Ceea ce visase cândva pentru Stol, câştiga acum doar pentru el; îşi desăvârşise zborul şi nu regreta preţul pe care îl plătise. Jonathan descoperea că pescăruşii trăiesc atât de puţin din cauza plictiselii, fricii şi mâniei, că acestea odată alungate din minte, viaţa lui era lungă şi frumoasă.
Veniră în amurg, şi‑l găsiră liniştit şi solidar pe cerul mult iubit.
Cei doi pescăruşi care‑şi făcuseră apariţia erau curaţi ca lumina stelelor. Lumina pe care o răspândeau în înaltul cerului de noapte era blândă şi prietenoasă. Dar mai frumos ca orice era îndemânarea cu care zburau, bătând aripile la aceeasi distanţă de el.
Fără să le spună vreun cuvânt, Jonathan i‑a supus probei sale de zbor, aceea pe care nici un pescăruş nu o trecuse vreodată. Şi‑a răsucit aripile, a încetinit zborul până la limită. Cele două păsări luminoase au încetinit şi ele, lin, păstrându‑şi simetric poziţia. Zborul încet nu le era străin.
Şi‑a strâns aripile, a făcut un tonou, şi s‑a angajat într‑un picaj, la o sută nouăzeci de mile pe oră. Ei au plonjat împreună cu el, în formaţie perfectă.
În sfârşit, a trecut, din viteză, într‑un tonou încetinit, pe verticală. Zâmbind, ei s‑au rostogolit odată cu el.
A revenit la zborul orizontal şi, după câteva minute de tăcere a vorbit.
— De acord, cine sunteţi voi?
— Suntem din stolul tău, Jonathan. Suntem fraţii tăi.
Cuvintele lor sunau ferm şi liniştit.
— Am venit să te luăm acasă.
— Nu am casă, nu am stol. Sunt un Proscris. Iar acum zburăm peste Ofeat Mountain West. De aici, trupul ăsta al meu se mai poate ridica doar câteva sute de picioare.
— Ba se poate mai mult, Jonathan. Pentru că te‑ai desăvârşit. Ai terminat o şcoală, acum e timpul să începi o alta.
În acel moment, înţelegerea care pâlpâise în el toată viaţa, se aprinse. Aveau dreptate. Putea să zboare mai sus şi era vremea să se întoarcă acasă.
Aruncă o ultimă privire cerului, minunata întindere argintie unde învăţase atâtea lucruri.
— Sunt gata, spuse el într‑un sfârşit.
Şi pescăruşul Jonathan Livingston se înălţă, împreună cu cei doi pescăruşi scânteind ca stelele şi dispărură cu toţii în întunericul deplin al cerului.