CELE   ŞAPTE   VIEŢI   ALE   MOIREI

cartea IV

ALEGEREA

de   LUIZA   ROMANUL

CAPITOLUL   I   -   COPILĂRIE FERICITĂ

            Sunt încă în pat. Boala parcă nici nu mai există, durerile nu mă mai sâcâie, doar capul îl simt din ce în ce mai greu. Acum mă întreb: “Oare cât timp mai am până la marea trecere?”. Deodată aud un zgomot ce vine parcă de undeva de departe, ca şi cum cineva s-ar mişca în camera alăturată şi ar încerca să intre în camera unde mă aflu eu.
            Încerc să deschid ochii, ca să văd cine este lângă mine, dar imaginile mă năpădesc din nou. A venit timpul să intru iar în joc. Oare la a câta viaţă eram eu acum? La a patra? Da, la a patra. Eram fericită că am început din nou să văd, căci asta însemna că mă apropiam de sfârşitul periplului acesta prin viaţă, pe pământ, în sfera materială. Era acum momentul să înceapă jocul…
                                    *   *   *   *   *   *   *
            Probabil că naşterea mea nu a mai fost aşa de plină de greşeli, căci şirul întâmplărilor din această viaţă nu a mai început cu naşterea, ci cu copilăria. Ştiam, la momentul în care începuse derularea imaginilor, că venisem pe pământ după o viaţă palpitantă, dar în care alegerile mele în ceea ce priveşte credinţa în TATĂL CERESC nu fuseseră greşite. Acum venisem din nou în lume, pentru a-L sluji pe TATĂL CERESC, învăţându-i şi pe alţii să aleagă bine.
            Destinul meu era frumos conturat de această dată, dar ştiam că voi fi încercată totuşi în credinţa mea pe tot parcursul acestei vieţi. Acum nu trebuia decât să mă las purtată de imagini. Mă vedeam şi mă recunoşteam. Eram un băieţel de şapte ani. Mă jucam cu două fetiţe frumoase. Una era blondă, iar cealaltă brunetă. Fetiţa blondă era MERON, iar cealaltă brunetă era ZOROASTRU. Era prima oară când îi vedeam sub formă feminină. Mă aşteptam ca din cauza faptului că erau bărbaţi la origine, să aibă corpuri masive sau să se comporte bărbăteşte, dar ele, fetiţele, erau aşa de gingaşe, aşa de feminine! Amândouă aveau părul creţ, cea blondă avea ochii albaştri ca şi ai mei, iar cea brunetă avea ochii închişi la culoare.
            Cu toate astea, atât ZOROASTRU cât şi MERON păstraseră “aerul” lor obişnuit. Deşi erau fetiţe acum, iar eu băiat, eram cu toţii exact aşa cum trebuia să fim. Pentru mine nu era nimic nou să fiu băiat şi probabil pentru că avusesem merite deosebite, fusesem dăruit cu o frumuseţe ieşită din comun. Deşi eram la o vârstă a copilăriei, semănam deja a bărbat sau aşa mi se părea acum, când priveam din afară şi cu ochi critic.
            Fetele mă legaseră la ochi şi se învârteau în jurul meu, îndemnându-mă a le prinde. Deşi amândouă crescuseră lângă mine şi deşi erau surori, eu cel mai tare o plăceam pe cea brunetă. Îmi era parcă mai apropiată de suflet. Ochii ei îmi inspirau mult mai multe decât ochii albaştri ai celei blonde. Amândouă erau frumoase, dar cea blondă era mai rea puţin şi nu prea înţelegeam de ce.
            -Să nu o prinzi pe Mira! - striga blonda la mine. Să nu îndrăzneşti!
            -Sigur Dane, prinde-o pe Lina! E mai bine pentru tine şi pentru mine să o prinzi pe Lina mai întâi, zicea râzând frumoasa Mira.
            De fapt amândouă erau frumoase şi deşi erau surori, nu semănau la nimic. Sau poate nu primeam eu informaţia corect? Poate nu intrasem întru totul în joc. Ba da, acum ştiam exact. Mira şi Lina erau surori, dar numai de tată. Mama Linei era încă în viaţă, iar mama Mirei era moartă, căci murise imediat după naşterea ei.
            Mama Linei era verişoară cu mama mea, iar eu eram verişorul lor de-al doilea. Gradele de rudenie nu le ştiam prea bine, dar ştiam că mama mea mă trimitea pe timp de vară la această familie a fetelor, pentru că locuiau la ţară şi ea, mama mea, dorea să mă vadă cât mai aproape de natură. Ce-i drept şi mie îmi plăcea aici. De fapt crescusem la un loc cu fetele şi le iubeam din tot sufletul. Ele erau pentru mine surorile mele.
            Lina însă era cea care mă iubea cel mai tare. Ea încerca în permanenţă să-mi stea aproape, să-mi dăruiască te miri ce, să mă mângâie pe cap, să-mi aranjeze părul ce stătea în neorânduială. Că mă iubea aşa, nu putea decât să-mi facă plăcere, dar eu o plăceam totuşi mai mult pe Mira şi de cele mai multe ori întorceam mângâierile copilăreşti ale Linei către Mira, făcând-o pe Lina să aibă adevărate accese de gelozie.
            -Haide Dane, prinde odată pe una din noi! Tu nu vezi că ne învârtim ca proastele pe lângă tine? – zise Lina supărată.
            -Staţi voi că vă prind hoţoaicelor şi o să vă rup spinările! – am zis eu râzând.
            -Hotărăşte-te odată! – zise şi Mira râzând la rândul său.
            Eu am întins mâinile în lateral şi am început a mă învârti, apoi am stat pe loc. Trebuia să aleg şi nu voiam. Atunci, pentru că deşi legat la ochi le recunoşteam după voce, am strigat:
            -Ia mai tăceţi odată, ca să nu vă aleg după voce, ci să vă aleg cu sufletul!
            Imediat după asta, am început a mă învârti din nou, iar în suflet a mă ruga. Ziceam rugăciunea învăţată de la mama şi pe care ea o ştia de la bunica ei, iar aceasta probabil de la bunica ei şi aşa mai departe. Probabil că rugăcinea venea de la BUNUL DUMNEZEU însuşi, aşa era de veche.
            Tatăl nostru
            Carele eşti în ceruri
            Sfinţească-se numele Tău…
            “Stai puţin! Aici rugăciunea era puţin altfel. Când s-a schimbat oare? TATĂL CERESC era, este şi va fi sfânt prin EL însuşi. Cum să-L sfinţim noi? Ciudat, foarte ciudat…”
            Vie împărăţia Ta
            Facă-se voia Ta
            Precum în cer, aşa şi pe pământ
            Pâinea noastră cea de toate zilele
            Dă-ne-o nouă astăzi
            Şi ne iartă…
            Nu am mai putut continua rugăciunea. “DOAMNE, cum am ajuns să mă rog ca pământenii, ca cei care nu ştiu ceea ce ştiu eu, ca cei ce nu sunt FII DE DUMNEZEU? Cum aş putea eu oare să sfinţesc ceva ce este cu adevărat SFÂNT? Cum mă pot ruga eu pentru pâinea cea de toate zilele, când ştiu că păsările şi animalele au tot ce le trebuie numai prin grija TA, DOAMNE? Ar însemna să cred că m-ai părăsit pe mine şi pe fraţii mei. Oare chiar atât de păcătoşi am ajuns? Eu nu vreau să mă rog ca ei. Această rugăciune mi se pare o jignire permanentă adusă ŢIE, DOAMNE! Eu nu-ţi cer pâine. Eu îţi cer IERTARE, înţelegând prin aceasta, starea mea cea de fiinţă. Pâinea ştiu că o voi avea oricum, dacă o voi merita, căci TU în bunătatea TA nu uiţi pe nimeni şi nimic. Eu nu pot spune că tu mă duci în ispită pentru a mă încerca, căci ştiu că ispita nu vine de la TINE, ci de la cel rău. Iar cel rău pot fi şi eu, dacă gândesc rău. Eu te rog BUNULE, nu mă lăsa în ispită, căci aceasta degradează sufletele FIILOR TĂI şi îi reduce la nimicnicia acestei dimensiuni materiale! DOAMNE, cum am putut să mă rog până acum aşa, ca pământenii? Ştiu cum. Am spus rugăciunea cu gura, cu creierul, nu cu sufletul. Nu am încercat să simt ceea ce ceream şi vai, DOAMNE cât am greşit! Am uitat că am coborât în materie pentru a evolua spiritual, nu pentru a mânca şi a bea, nu pentru a chefui şi a petrece, nu pentru a preacurvi şi apoi la bătrâneţe să-mi pun cenuşă în cap şi să spun: DOAMNE,  iartă-mă că nu mi-am adus aminte!. Dar oare vrea cineva să-şi aducă aminte? Dacă am vrut, uite că s-a putut! A fost de ajuns să fiu mai atent la ceea ce cer BUNULUI, ca să mă trezesc din uitarea în care am fost.”
Acum ştiam exact ce doresc prin venirea în această viaţă şi în această lume. Doream înălţarea spiritului meu până la paradisul de unde venise sau mai bine zis de unde coborâse. Doream să merit să urc măcar acolo de unde am coborât. Doream să evoluez, nu să involuez, deşi după cum o pornisem aveam toate şansele pentru cea de-a doua variantă. Credinţa mea în BUNUL DUMNEZEU nu mi-a fost ştirbită niciodată. Trebuia doar să nu mă pierd în materie şi uite că nu m-am pierdut. “Îţi mulţumesc DOAMNE, că nu m-ai lăsat să mă pierd!”.
            Deodată, o ameţeală nemaipomenită m-a oprit în loc. O lumină fantastică a deschis cerul, unde printre raze galbene ca ale soarelui am zărit un tron. Pe tron şedea EL, FIUL CEL RĂSTIGNIT AL LUI DUMNEZEU. Îl cunoşteam foarte bine. Fusesem lângă EL atunci când coborâse  pe pământ. Mă iubise ca pe un frate şi-I stătusem tot timpul în apropiere. Mă ţinuse în braţe şi mă mângâiase ca pe un copil. Fusesem cel mai de încredere pentru EL, căci îmi lăsase chiar pe MARIA în grijă. Eu îl iubeam nespus de mult. Am căzut în genunchi, iar ochii îi ţineam aţintiţi asupra LUI.
            Înţelegeam de la EL foarte multe, deşi nu-mi vorbea. Dragostea LUI mă învăluia. Corpul îmi rămăsese undeva jos, pe pământ, iar eu m-am înălţat cu o viteză uimitoare până la picioarele LUI. Călătoream în duh. De câte ori făcusem asta, chiar în materie fiind prins? Dragostea mea şi credinţa mea îmi dădeau acest drept. Iar EL, IISUS, din voia BUNULUI DUMNEZEU, mă răsplătea acum. Mă trezisem în CREDINŢA mea din nou. Nu rătăcisem prin LUME decât şapte ani. Asta era bine.
            M-am întors fericit şi mulţumit în corp, simţind binecuvântarea LUI ca pe o podoabă de preţ a sufletului meu. DOAMNE, ce luminos îmi era sufletul şi ce fericit eram. Am deschis ochii, dar parcă nu vedeam prea bine. Eşarfa ce-mi astupa ochii era încă la locul ei, dar lumina pe care o văzusem eu venise din altă parte, nu de la soare. Am ridicat o mână ca să înlătur eşerfa şi imediat am simţit mâinile Linei mângâindu-mă şi desfăcând cu grijă eşarfa.
            -Îţi e mai bine Dane? – mă întrebă ea cu ochii în lacrimi.
            -Da, îmi e bine. Dar de ce mă întrebi?
            -Pentru că ai căzut şi credeam că te-ai lovit.
            -Am căzut?
            -Da, ai căzut. Ai prins-o pe Mira în braţe, te-ai mai învârtit o dată, ai îngenuncheat şi apoi ai căzut pe spate. Nici acum nu pot să înţeleg cum ai putut să te răsuceşti aşa în aer. Corpul ţi s-a destins aşa, ca un arc care dă drumul săgeţii.
            -Dar Mira? Ea…
            -Mira e aici lângă noi. E puţin năucită de cădere, dar e bine, zise Lina fără s-o privească.
            Acum înţelegem ce văzusem lângă mine, atunci când călătorisem în duh. Ţinusem la început de mână pe cineva. Aşa era, îl ţinusem pe ZOROASTRU. Încercasem chiar să-l duc cu mine până la picioarele LUI, dar vai, nu putusem! Ceva îl trăgea înapoi. Să fi fost păcatele? Sigur că da. Cele de la început. Îmi păruse rău pentru el, dar nu puteam să nu urc mai departe, doar pentru că el nu putea. Eu aveam ceva de îndeplinit. Venisem să-l ajut şi pe el şi pe alţii şi nu puteam să mă opresc din cauza neputinţei lor.
            -Acum de ce taci? Te doare? De ce plângi?
            -Dar nu plâng…
            -Uite, ai lacrimi! – zise ea şi mi le culese de pe obraz cu un sărut.
            Aşa era, lăcrimasem. Erau lacrimile ce-L văzuseră pe IISUS. Erau lacrimile trezirii. Deocamdată mă trezisem eu, dar ştiam că voi reuşi să trezesc la credinţă şi pe alţii.
            -Ciudat gust mai au lacrimile tale Dane! Ciudat, dar bun! – zise Lina parcă degustându-le.
            -Sunt lacrimi de dragoste, zise Mira privindu-ne.
            -Deci şi tu mă iubeşti? – întrebă Lina fericită, prinzându-mă de mâini şi sărutându-mă pe amândoi obrajii.
            Eu am lăsat-o pe Lina să termine cu tot acest ritual al dragostei ei pentru mine, apoi m-am ridicat încetişor de jos, ajutând-o şi pe Mira. Totuşi Mira nu putea să stea pe propriile ei picioare. Glezna ei dreaptă începuse deja să se umfle.
            -DOAMNE, Mira, te doare foarte tare? – am întrebat-o eu cu durere în glas.
            -Hai Mira, nu mai face pe nebuna! Eu nu te cred că nu poţi să stai în picioare, zise Lina.
            -Ai dreptate să nu mă crezi, căci pot să stau în picioare foarte bine. Durerea este însă atât de mare, că devine de nesuportat. Dacă nu ating piciorul de pământ, nu mă deranjează de loc. Ce bine ar fi să pot zbura din nou, ca acum câteva clipe.
            -Ţi-ar plăcea? – am întrebat-o eu. Ar fi bine, nu-i aşa? Ţie ţi-ar plăcea să zbori Lina?
            -Sigur că mi-ar plăcea, dar ştiu că nu se poate, aşa că nu îmi fac vise.
            -De ce spui că nu se poate? Eu am zburat chiar adineauri.
            -Când? Atunci când ai căzut? Într-adevăr ai zburat, dar pentru puţină vreme, după cum ţi-am spus. Imediat ai ajuns la pământ. Corpul ţi s-a contorsionat ciudat. Pe Mira nu am văzut-o chiar atât de bine ca pe tine, aşa că nu pot spune cum a zburat. Dar dacă şi zborul ei a fost ca şi al tău, m-am lămurit. Mă faceţi să râd cu zborul vostru. Ar trebui să vă urcaţi în pom şi să vă daţi drumul de acolo, pentru ca să fiţi siguri că zborul vă va fi mai lung.
            -Lina, poţi să râzi cât vrei de noi! Eu unul ştiu că nu durata zborului contează, ci intensitatea lui. La fel ca şi la rugăciune. Te poţi ruga o viaţă din gură, dacă nu o faci măcar o clipă din suflet e ca şi cum nu te-ai fi rugat deloc.
            -Hai mai bine să o cărăm pe Mira în casă! Să vezi ce zbor o să vă tragă mama la amândoi!
            Avea dreptate Lina. Trebuia să o ducem pe Mira în casă până ce mama Florica nu prindea de veste că punem ceva la cale, aşa că amândoi am prins-o pe după umeri şi am dus-o ţopăind într-un picior până în casă. Oare ce puteam să-i spunem mamei Florica? O minciună? În nici un caz. Doar nu făcusem nimic rău. Se întâmplase şi nu era vina nimănui. Aveam însă în creier o problemă. Dacă Mira şi-a rupt piciorul, cine i-l va pune la loc? Şi dacă i-l va pune la loc, oare i-l va pune bine? Dacă va şchiopăta toată viaţa de aici înainte? Şi toate astea numai din vina mea.
            -Nu e vina ta Dane. Eu sunt cea vinovată, că nu m-am ţinut de tine. Eu nu am reuşit să te însoţesc. Urcai atât de frumos! Era aşa de bine! Lumina era aşa de puternică! Simţeam că mă arde şi nu am putut rezista. Îmi era atât de ruşine de felul cum arătam, de toate faptele mele cele urâte, de toată răutatea mea. Îmi era că nu pot să capăt iertarea.
            -Mira, tu ştii bine că ei te-au iertat. Nu înţeleg de ce îţi faci griji. Trebuie doar să te ţii de cele ce le-ai promis.
            -Nu ştiu ce să zic. Îmi este atât de ruşine! Nu tu mi-ai rupt piciorul, ci eu însămi, ca să plătesc prin durerea trupului ruşinea sufletului.
            -Te înţeleg Mira. Dar, stai puţin! Cum de ai ştiut tu ce gândesc eu într-ascuns?
            -Nu ştiu. Pur şi simplu mi-a venit în gând.
            -Tu îţi dai seama ce-ai spus? Deci nu am visat. Şi tu m-ai văzut urcând?
            -Da. Chiar m-am ţinut de tine până la un moment dat, dar nu am mai putut.
            -Ce tot vorbiţi voi acolo? – zise şi Lina care tocmai venea din interiorul casei.
            Nici măcar nu băgasem de seamă când Lina plecase de lângă noi. Mama Florica venea şi ea din casă.
            -Ce-ai mai păţit neastâmpărato? Şi tu, zise ea întorcându-se către mine, de câte ori vii pe aici, trebuie să faci ceva.
            -Dar nu am făcut nimic rău tanti Florica. S-a întâmplat doar…
            -Nu-l mai certa mamă! – zise Lina cu glas răstit. El nu e vinovat cu nimic. Doar ea e vinovată, că nu se ţine bine pe picioare.
            -Sunteţi toţi nişte copii răi. Dacă nu o să staţi cuminţi, am să vă închid în casă. Ia vino drăguţo, ca să văd ce ai păţit!
            Zicând acestea, mama Florica a luat-o pur şi simplu pe sus pe micuţa Mira, care zmucită în felul acesta începu a plânge. Văzând acestea, eu am pornit imediat după ele, dar mama Florica se întoarse către mine zicând:
            -Tu să stai aici cu Lina! Lasă, că nu o mănânc eu pe Mira. Doar eu sunt mama ei, eu o cresc şi eu o îngrijesc. Lina, tu uită-te mai bine la Dan şi vezi dacă nu cumva are şi el o julitură!
            Lina atât aştepta. Îi fusesem dat în grijă, aşa că acum era dreptul ei de a mă îngriji şi de a mă cerceta peste tot.
            -Uite Dane, vezi, aici ţi s-a luat pielea de pe umăr! Trebuie să stai cuminte să-ţi curăţ rana cu apă şi săpun.
            -Dar o să mă doară Lina. O să mă usture, am zis eu cu lacrimi în ochi şi cu o voce rugătoare. Lasă-mă aşa! Nu mi se va întâmpla nimic rău.
            -Vezi tu Dane, eu te-aş lăsa, dar mama mi-a zis să am grijă de tine.
            -Spune-mi! Ce vrei să-ţi dau ca să mă laşi aşa cum sunt?
            -Ce vreau? Da, ştiu ce vreau, deşi sunt supărată pe tine că ai ales-o pe Mira. Dar lasă că eu ştiu mai bine al cui eşti tu de fapt.
            -Hai, spune-mi ce vrei! – am zis eu tremurând la gândul usturimilor ce le-aş fi avut de la săpun.
            -Pe tine te vreau.
            -Ce spui tu Lina? Cum adică mă vrei?
            -Deocamdată vreau un pupic de-al tău, dar şi promisiunea că vei fi al meu mai târziu.
            -Un pupic îţi dau, dar ce mai vrei tu eu nu înţeleg şi nu pot să-ţi promit.
            -Deocamdată mă mulţumesc cu atât, dar mai târziu o să am eu grijă ca tu să fii al meu şi numai al meu. Acum vino şi plăteşte-ţi datoria!
            Eu m-am apropiat cu grijă de ea şi am sărutat-o pe obraz.
            -Ei, nu aşa! Ăsta nu e pupicul pe care îl aşteptam. Aşa să o pupi pe Mira, nu pe mine! Eu te iubesc Dane şi vreau mai mult de la tine. Vreau să mă pupi cum o pupă tata pe mama. Ştii? Tata o iubeşte pe mama aşa cum te iubesc eu pe tine. Hai apropie-te de mine, că nu te muşc!
            Eu m-am apropiat sfios, iar ea m-a prins în braţe şi şi-a lipit buzele de ale mele. Plăcută senzaţie! Nu ştiam că există şi aşa ceva, de aceea am rămas înmărmurit.
            -Acum trebuie să-mi promiţi că nu o să mă săruţi decât pe mine aşa. Dacă eşti cuminte, am să te învăţ şi alte lucruri pe care le-am văzut la “oamenii mari”.
            -Îţi promit Lina, am răspuns eu gândindu-mă la ce-aş putea învăţa de la ea.
            “Oare ce o fi ştiind ea? Ce o fi văzut oare?” – mă întrebam în gândul meu. Deodată, un strigăt îngrozitor se auzi din casă. Biata Mira urlase cât o ţinuse guriţa ei cea mică.
            -Mira! – am zis eu cu glas tremurat.
            -Las-o! Are mama grijă de ea. Vino lângă mine! Eu o să am grijă de tine, zise Lina şi mă cuprinse pe după umeri cu mânuţele ei, lipindu-şi buzele de buzele mele.
            Mă simţeam vinovat faţă de Mira, dar îmi era atât de bine!