CELE   ŞAPTE   VIEŢI   ALE   MOIREI

cartea III

ZESTREA

de   LUIZA   ROMANUL

CAPITOLUL   I   -   NOUA MEA VIAŢĂ

                Oare cât timp trecuse de când începusem să revăd toate peripeţiile vieţilor mele? Câtă dreptate şi cât adevăr există în relativitatea timpului, în faptul că timpul se poate comprima sau se poate dilata. Aş fi vrut să întreb pe cineva, să obţin informaţii despre cât de mult timp a trecut, dar eram singură în încăpere. Dacă mă gândesc mai bine, probabil că nu au trecut decât câteva minute sau secunde…Sau poate doar o fracţiune de secundă? Totul este parcă accelerat acum, gândurile vin cu viteză şi deodată se ivesc şi imaginile.
                              X    X    X    X    X    X    X
            Eram din nou în scutece, în braţele unui bărbat. Nu-l cunoşteam şi nici pe viitoarea mea mamă nu o cunoşteam. Nu erau fraţi de-ai mei. Erau doar bieţi pământeni. Din cauza durerilor cauzate de naşterea grea, nu puteam să mă concentrez pentru a-mi aduce aminte de ce nu-i cunosc pe părinţii mei.
            Căutam din priviri, în raza mea vizuală, măcar pe cineva cunoscut. Nu se putea să fiu din nou lăsată singură. Abia venisem şi deja îmi părea rău. De acolo, de dincolo adică, totul părea o joacă de copii, dar odată coborâtă în materie totul părea mai greu. Deja îmi era frig şi culmea, îmi era foame!
            Ştiam acum o parte din destinul meu, pe care atât îl repetasem pentru a-l ţine minte, căci nu mai vroiam să mi se pară că am fost păcălită. Din câte vedeam în jurul meu, eram într-o casă de oameni săraci, dar care se iubeau foarte mult. Ştiam acum că voi fi săracă, dar frumoasă şi mai ştiam că voi avea un frate mai mare şi că acesta este din neamul meu, al OAMENILOR.
Da. Ştiam că fratele meu va fi însuşi ZOROASTRU. Îl ştiam bine… Era foarte exigent, chiar aici coborât în materie. Chiar mă întrebam dacă mă va recunoaşte, când fratele meu chiar intră în încăpere. Era asudat tot, căci venise alergând şi căldura de afară aproape îl sufocase.
            -N-am găsit-o acasă pe baba moaşă. Ce fac acum? – întrebă el cu sufletul la gură.
            -Stai şi-ţi priveşte surioara! – zise tatăl nostru hotărât.
            -Cum? Am deja o surioară? Vino mititico să te văd! Ei, dar ce frumoasă eşti! Semeni cu mine. Nu-i aşa că seamănă cu mine, tată? – întrebă el.
            -Aşa este Onică. Amândoi aveţi aceeaşi lucire în ochi. Nu-i aşa măi femeie? – întrebă el pe femeia ce-mi era mamă în această viaţă.
            Atunci atenţia mi se îndreptă către ea. O femeie mică, chircită de dureri. Se vedea că fusese frumoasă odată, dar munca o îmbătrânise. Pielea feţei îi era arsă de soare, iar mâinile parcă erau noduroase. Ştiam acum că o voi iubi foarte tare, aşa cum eram hotărâtă să-i iubesc pe toţi cei legaţi de destinul meu, dar mai ştiam că nu mă va putea înţelege niciodată, căci nivelul ei spiritual era foarte scăzut faţă de al nostru, al OAMENILOR.
            La acest nivel, ştiam că DRAGOSTEA ESTE ACEEA CARE VINDECĂ ORICE RANĂ, ESTE CEA CARE STINGE ORICE URĂ SAU NECAZ, ESTE O ARMĂ CU CARE REUŞEŞTI ORICE ÎN VIAŢĂ. Nici măcar un rău nu te poate atinge atunci când îi pui stavilă prin dragoste.
Asta învăţasem eu până acum şi speram din tot sufletul ca nu cumva odată coborâtă în materie, să uit şi să intru pe vibraţiile ce le emite partea mea cea rea. Trebuia ca în această viaţă să învăţ prin suferinţă şi înjosire, că şi cei săraci merită onoarea de a fi oameni şi de a fi trataţi omeneşte, că şi cel sărac simte la fel ca şi cel bogat şi că fiecare fiinţă are nevoie de dragoste şi respect.
            Speram ca sufletul meu să nu mai treacă prin chinurile ce le suferă sufletele sinucigaşilor. Ştiam că încercări vor fi în mai multe rânduri pentru mine în sensul acesta, dar speram să reuşesc ca prin credinţa şi dragostea din sufletul meu să biruiesc şi să trec cu bine peste orice încercare. Eram în trup de carne din nou şi iată că nu uitasem totul. Era o minune sau nu era?
            Oricum, acum nu mi se mai părea că am fost păcălită. Ţineam bine minte care îmi era scopul venirii la încarnare şi mai ţineam minte cum că în funcţie de alegerea pe care o voi face pe parcursul vieţii, voi primi noi şi noi încercări. Acum mi se părea că totul este uşor, dar şi amintirile din celelalte vieţi îmi erau încă în memorie.
            Ştiam că pe parcursul vieţii, uitând de credinţa în TATĂL CERESC, uiţi şi de cele ce le ai de înfăptuit, pierzându-te din ce în ce mai adânc în materie, până ce aceasta efectiv te înghite. Prin problemele şi grijile de fiecare zi uiţi practic că în trupul de carne sălăşluieşte sufletul şi că esenţa lui este divină, dând importanţă din ce în ce mai mare trupului de carne, care nu e decât un înveliş şi o unealtă a  sufletului. Mai ştiam încă, nu uitasem, că eu şi fraţii mei OAMENII suntem formaţi după modelul treimic. O parte bună şi curată, care rămâne în SPAŢIUL CERESC unde ţi-ai câştigat accesul prin trăirile anterioare, pe care o numesc acum încarnată fiind, INCONŞTIENT, deşi ea este practic conştientul din astral, o parte pe care acum o numesc CONŞTIENT, dar de fapt, prin greşeli devine inconştient şi o parte din SUBCONŞTIENT, care face legătura între EU  cea din astral şi eu cea din material.
            E greu de înţeles şi mai ales de reţinut una ca asta atunci când eşti prins în material şi când materia te conduce. Deci ştiam că trupul de carne este un instrument de pedepsire la cheremul conştientului din astral, acela care ştie exact cu ce misiune ai venit pe pământ la încarnare, ce ai promis că vei face ca să evoluezi spiritual şi care te pedepseşte prin diferite boli şi bube. Şi aceasta bineînţeles că nu o face de unul singur, ci la bună înţelegere cu tine cel din material şi cu subconştientul tău.
Atunci când conştientul din material se desprinde în somn de corpul fizic, prin subconştient se uneşte cu conştientul din astral şi atunci iau hotărârea de a se autopedepsi. Iar pe parcursul vieţii în material, corpul fizic trece prin tot felul de astfel de pedepse. O bubă pe corp, o rană mică, o arsură, reprezintă fiecare câte o ispăşire a unui păcat sau a unei greşeli. Cu cât rana este mai gravă, cu atât greşeala a fost mai mare şi doar o suferinţă fizică spală greşelile. Oricum e mai uşor de suportat suferinţa fizică decât suferinţa sufletului.
            Nu-mi venea să cred că îmi aminteam atâtea. Eram fericită şi mulţumeam TATĂLUI CERESC că îmi lăsase conştienţa atunci când coborâsem la încarnare. Depindea acum numai de mine. Imi era relativ bine. Doar corpul mă strângea puţin şi era foarte greu, dar ştiam că mai bine de atât nu se putea.      
            Eram în braţele fratelui meu şi el mă privea cu dragoste şi înţelegere. Ştiam că el va avea grijă de mine tot timpul şi că oricât de greu ţi-ar fi, atunci când ai pe cineva alături, în plan fizic vorbind, toate problemele se rezolvă mai uşor. Cât despre TATĂL CERESC, ştiam că EL este în permanenţă cu fiecare dintre noi.
            -Onică, lasă fata lângă maică-ta şi du-te tată la treabă afară! Că dacă stăm, stau şi necazurile cu noi. Iară tu, femeie, stai aici cu fata ta! Noi trebuie să muncim, să avem ce mânca la iarnă. Zicând acestea, tata m-a luat din braţele lui Onică şi m-a pus în braţele mamei. Ea mă mângâia cu degetele ei aspre pe obraz, iar eu obosită de atâta zbucium am adormit.
                                X    X    X    X    X    X    X
            Imaginile ce mi-au revenit în faţa ochilor mă reprezentau la vârsta de paisprezece ani. Eram o fată micuţă de înălţime, cu păr galben-auriu, creţ, împletit într-o coadă lungă până la brâu. Eram îmbrăcată într-o ie foarte albă, cu cusături albastre, aşa ca să se potrivească cu ochii mari şi albaştri. Eram frumoasă şi eram foarte mulţumită de asta. La o privire mai atentă, am văzut că eram desculţă şi că îmbrăcămintea îmi era veche, dar curată.
            Am înţeles că dacă mi se arăta era important, aşa că m-am oprit. Eram foarte obosită. Ziua întreagă muncisem prin ogradă. Eram foarte ordonată şi îmi plăcea ca totul să fie curat şi la locul lui. Părinţii mei şi Onu, fratele meu mai mare, erau duşi la câmp unde secerau, iar eu rămâneam în fiecare zi singură acasă şi îngrijeam mica noastră gospodărie. Hrăneam cele câteva păsări şi văcuţa, curăţam prispa şi ograda, dereticam prin casă, iar între timp pregăteam mâncarea pentru ai mei.
            La ora prânzului mergeam la câmp şi le-o duceam, iar apoi mă întorceam, căci trebuia să gătesc din nou pentru cină, când ai mei se întorceau şi ei obosiţi acasă. De multe ori erau atât de obosiţi, încât apucau cu greu să mănânce, după ce se spălau, că îi şi lua somnul. Doar fratele meu stătea adesea cu mine de vorbă. Mama şi tata ziceau că i-a sosit vremea să se însoare, căci era de acum bărbat. El zicea ceva de căsătorie, dar eu ştiam din adâncul sufletului meu că nu se va însura şi nici cătană nu va pleca, pentru că mă avea pe mine în îngrijire. El trebuia să-mi stea alături şi să mă ajute.
            Cum gândeam aşa, şirul gândurilor îmi fu oprit chiar de Onu.
            -Ce făceai frumoaso?
            -Ce să fac frăţioare? – zisei eu. Mă gândeam la tine.
            -Mă iubeşti?
            -Da, chiar foarte mult. Nu ştiu ce m-aş face fără tine aici, am zis eu.
            -Şi eu te iubesc surioară. Tu eşti raţiunea mea de a fi aici şi acum. În rest, toată sărăcia şi necazurile sunt doar nimicuri.
            -Mă simt atât de bine lângă tine frate! Nu cred să existe altcineva, lângă care să mă simt la fel de bine.
            -Sigur există, Oana! Trebuie să existe un bărbat pe lumea asta, care să te facă fericită. Eu sunt doar fratele tău, dar tu trebuie să te măriţi neapărat, să-ţi faci casa ta şi să ai copiii tăi.
            -Ştiu Onică, ştiu şi eu asta. Ştii că în vis îmi apare mereu o fată frumoasă care-mi spune să nu preacurvesc? Nici eu nu ştiu prea bine ce înseamnă asta, dar simt că e ceva rău din felul în care ea mă sfătuieşte să nu o fac.
            -Nu ştii fată? Să-ţi explic. Tu trebuie să fii fată cuminte, aşa cum te cunosc, să te măriţi cu bărbatul ce îl vei iubi şi să rămâi numai a lui.
            -Aşa deci! Asta îmi spune fata cea frumoasă?
            -Da, asta îţi spune.
            -Dar de ce Onică, doar nu mi-a sosit timpul de măritiş?
            -Nu Oana, dar vezi tu, aveam în gând ca duminică să te scot la horă, aşa că ea te-a învăţat dinainte, ca nu cumva să greşeşti.
            -Deci mă vei scoate la horă, am zis eu foarte serios, deşi în adâncul sufletului mă bucuram foarte tare.
            -Da.
            -Chiar acum, duminică?
            -Da, chiar acum, duminică. Dar tu nu te bucuri? Ce fel de fată eşti şi tu?
            -Ba mă bucur Onică, dar nu vreau să vezi tu.
            -Fată mică ce eşti tu, tare îmi eşti dragă!
            -Nu am vrut să te supăr prin bucuria mea, căci mă gândeam că ai să crezi că abia aştept să mă mărit şi să scap de voi.
            -Nu e bine zis să scapi de noi, ci de aici, căci de mine nu vei scăpa toată viaţa. Eu sunt fratele tău mai mare.
            -Mama ştie ce vrei tu să faci cu mine?
            -Da Oana şi pentru asta ţi-a pregătit haine noi. Să vezi ce ie frumoasă şi mai ales ce fotă! Brâul şi marama ţi le-a făcut altcineva.
            -Cine Onică?
            -Am şi eu o drăguţă aici în sat.
            -Tu?
            -Da, eu.
            -Şi cine e drăguţa ta? O cunosc şi eu? Ursule ce eşti. Mie nu mi-ai spus nimic. De aceea plecai tu după ce se însera. La ea te duceai. Hai, spune-mi mai repede! Cine e?
            -Maria lui Trandafir.
            -Maria lui Trandafir zici? Bine, dar ea e vădană.
            -Eu nu am spus că-i fecioară.
            -Dar Onică, ce vorbeşti tu cu Maria? Ea e mai mare ca tine.
            -Ei, ce vorbesc, ce vorbesc…Vorbeşte tu mai încet, că te aude mama şi o să se supere.
            -Şi vrei să te însori cu ea, Onică?
            -Nu ştiu. Deocamdată nu mi-am pus problema asta. Ea este mulţumită că o vizitez.
            -Dar ea o să vină la horă?
            -În cinstea ta, o să vină.
            -Şi lumea?
            -Lumea ştie şi vorbeşte, dar mie nu-mi pasă. Eu ţin la ea, iar sfaturile ei îmi sunt de folos întotdeauna.
            -E aşa înţeleaptă?
            -Sfaturile îmi vin nu din înţelepciunea ei, ci din experienţa ei.
            -Tu ştii mai bine frăţioare ce ai de făcut. Trebuie doar să ai grijă să nu o superi pe mama. O vezi doar că e bătrână şi obosită şi nu cred că de supărări are nevoie.
            -Eu pe tata nu vreau să-l supăr, că e violent şi nu e cazul să ne certăm.
            -Credeam că vom merge cu mama şi cu tata la horă, am zis eu.
            -Aşa ar fi trebuit, dar vezi tu Oana, ei sunt atât de bătrâni şi obosiţi, că nici măcar nu le mai poţi cere aşa ceva.
            -Eu sunt mulţumită totuşi că am straie noi pentru acest eveniment.
            -Tu eşti atât de frumoasă Oană, că nici măcar nu ai nevoie de straie noi. Chiar şi Maria lui Trandafir zicea că eşti cea mai frumoasă fată din sat.
            -Aşa zicea ea?
            -Aşa zicea şi încă un lucru: mă sfătuia să am grijă de tine, ca viaţa să-ţi fie la fel de frumoasă ca şi tine.
            -Adică ce vreţi să spuneţi voi? – am întrebat eu neînţelegând bine sensul vorbelor.
            -Adică, să am grijă de tine, să-ţi găsesc un bărbat bun din sat, un om muncitor, cu care să-ţi faci propria ta casă, cu care să faci câţiva copii…
            -Asta era…
            -Da, asta era. Acum să-mi spui tu, pe cine placi din câţi flăcăi cunoşti?
            -Ei Onule, eu nu cunosc flăcăi. Am mai văzut aşa pe câte unul, dar nu pot să spun că-mi place vreunul din cei văzuţi.
            -Lasă Oană, că ai să întâlneşti la horă. Ai să cunoşti mai mulţi băieţi. Trebuie să îţi găseşti şi tu perechea în lumea asta, aşa că ai răbdare!
            -Sunt gata pregătită pentru întâlnirea cea mare.
            -Numai să fii cuminte şi înţeleaptă şi să nu te grăbeşti!
            -Nu am de ce să mă grăbesc frăţioare. Trăiesc destul de bine aici în casă, sunt liniştită, fericită şi bunul DUMNEZEU ştie că nu îmi doresc mai mult de atât.
            -Eu îţi promit că am să te veghez până te vei căsători şi chiar după aceea.
            -Sunt tare fericită că te am, frăţioare! Tu îmi eşti speranţa.
            -Dar tu Oană, spune-mi, ce ţi-ai dori de la viaţă?
            -Eu? Eu îmi doresc puţin altceva decât ai spus tu. În primul rând mi-ar plăcea să plec din sat când mă căsătoresc, să stau într-o casă mare, domnească. În al doilea rând, mi-ar plăcea să fiu îmbrăcată cu rochii ca domniţele şi să fiu iubită de un bărbat frumos şi puternic, bărbat pe care să-l iubesc şi eu la fel de mult cât m-ar iubi el pe mine. În al treilea rând, eu nu vreau copii. Nu ştiu de ce oamenii doresc întotdeauna copii. Mie copiii mi se par o pedeapsă grea şi nu numai atât.
            -Cum? Ce spui?
            -Te rog să mă laşi să spun până la capăt! Nu-mi doresc să am copii, pentru că nu vreau să mai existe şi alţii care să sufere de foame sau de frig.
            -Dar dacă ai fi bogată, copiii tăi nu ar suferi nici de foame, nici de frig.
            -Da, dar o bubă mică sau o boală tot ar avea.
            -Bun. Deci nu vrei copii.
            -Da. Aş mai vrea ca împreună cu bărbatul meu să merg prin lume, să văd şi eu locurile despre care vorbeşte moş Miron. El este într-adevăr fericit. El a văzut lumea.
            -Şi mai târziu ce ţi-ai dori?
            -Mai târziu? Să învăţ să scriu şi să citesc, căci aş vrea să cunosc mai mult despre lumea ce ne înconjoară. Am senzaţia că ştiu mult mai multe decât pot spune. Când vorbeşte moş Miron de exemplu, despre cele ce le-a văzut pe unde a fost, despre Roma şi clădirile ei, eu le văd cu ochiul minţii. Eu ştiu cum arată şi am impresia că dacă aş vrea, aş putea să şi construiesc aşa ceva.
            -Şi ce mai ştii tu Oană?
            -Mai ştiu de exemplu multe despre stele.
            -Despre ce?
            -Despre stele.
            -Ce ştii?
            -Ştiu că îmi place să mă uit la ele seara, când cerul parcă stă să cadă peste noi şi sufletul mi se înalţă la cer şi ajung chiar acolo.
            -Şi tu Oană?
            -Şi eu frate. Ştii, eu privesc mai ales una dintre aceste stele.
            -Ştiu pe care; pe cea mică.
            -Deci o vezi şi tu Onule?
            -Da Oană. O văd cu proprii mei ochi, deşi se zice că numai cei cu privire ageră reuşesc să o vadă.
            -Înseamnă că şi eu am privire ageră. Dar ştii, eu privind-o mai atent ajung chiar pe ea.
            -Serios? Şi cum faci?
            -O privesc fix multă vreme. Lumina ei, care la început este ca un punct, se prelungeşte până la mine, devenind un fel de cărare de lumină. Pe cărarea aceasta eu urc, fără să mă mişc de fapt, până la steluţa mea. Acolo sunt aşteptată de fete frumoase, de aceeaşi vârstă cu mine, cu cununiţe de flori pe cap şi jucăm şi ne învârtim. Ce este mai curios, este că toate seamănă cu mine şi toate suntem îmbrăcate la fel, în straie albe ca omătul. Picioarele ne sunt desculţe, dar eu nu simt nimic gloduros la tălpi. Calc aşa de uşor, de parcă aş merge prin puf sau zăpadă, dar nu-mi este frig. Din contră, îmi este aşa de bine, încât nu aş mai pleca de acolo. Şi totuşi trebuie să mă întorc. Fetele îmi spun că ele sunt surorile mele şi de aceea au luat forma mea, pentru ca eu să nu mă sperii.
            -De ce să te sperii? Sunt chiar aşa de urâte surorile tale?
            -Nu Onule, nu sunt urâte. Ele au forma purităţii noastre. Aşa spun ele. Iar această formă s-ar putea să mă înspăimânte sau să mă ruşineze, căci eu nu mai semăn cu ele la puritate. Sunt atinsă de materie, aşa zic ele. Nu prea înţeleg eu mare lucru, dar ştiu că ţinându-mă cu ele de mâini, m-am simţit foarte bine. Rotirea lor m-a făcut să îmi doresc mereu să ajung la ele.
            -Oană, tu ai văzut ielele!
            -Nu Onule, nu am văzut ielele. Ielele sunt prin păduri, nu prin ceruri, iar eu sigur priveam steluţa ALCOR.
            -De unde ştii tu cum o cheamă pe steluţă?
            -Nu ştiu de unde mi-a venit, dar aşa îi spun eu.
            -Aşa îi spuneam şi eu, fără să ştiu de tine. Aşa îi spune şi Maria.
            -Cum? Şi Maria? Şi ea iubeşte steluţa asta?
            -Şi ea şi mulţi alţii. Moş Miron spune că ştie exact unde se află acela care cunoaşte cele mai multe lucruri despre această steluţă. Suntem mulţi în aşezarea asta care am vrea să-l cunoaştem, pentru a înţelege ce anume ne leagă pe toţi de această steluţă şi mai ales ce avem în comun cu toţii.
            -Şi OMUL acela pe care îl cunoaşte moş Miron, unde stă? Putem merge la el să-l întrebăm?
            -Moş Miron a zis că stă undeva în munte, că e pustnic şi că va merge el cât de curând acolo, pentru a sta de vorbă şi pentru a-i cere permisiunea de a mai aduce câţiva OAMENI cu el altă dată.
            -Dar moş Miron cum l-a cunoscut? Şi de ce moşul nu vorbeşte cu toată lumea despre ALCOR?
            -Moş Niron vorbeşte despre ALCOR, doar dacă îl întrebi. El zice că dacă buba e coaptă, se sparge şi singură. Deci spune ce ştie numai aceluia care întreabă în mod special asta.
            -Aş vrea să mergem să-l cunosc şi eu pe acel OM. Poate aşa mi se deschide calea spre toate cele ce le doresc atât.
            -Când va veni timpul, vom fi acolo draga mea. Şi acum, gata cu vorba şi hai să revenim la treburile noastre!