CELE   ŞAPTE   VIEŢI   ALE   MOIREI

cartea I

ÎNGERII RĂZVRĂTIŢI

de   LUIZA   ROMANUL

CAPITOLUL I – PRIMA DRAGOSTE

            Este pe patul morţii şi încearcă de câteva zile să se desprindă de corpul fizic, care nu a făcut ani de zile altceva decât să o chinuie.
            Nu o doare nimic. Acum totul este bine. Din când în când porneşte pe culoarul de lumină care o duce în ŢARA VISELOR.
            E tare frumos aici în ŢARA VISELOR. Îţi întâlneşti toţi cunoscuţii, toţi prietenii pe care i-ai avut în decursul acestei vieţi  şi pe care, rând pe rând, i-ai pierdut. Acum îi vine şi ei rândul să plece acolo. A avut o viaţă searbădă, care nu a excelat în realizări, dar nici în pierderi. Totul i-a părut fără rost. Soţul, OM bun de altfel, parcă nu a fost perechea ei. Întotdeauna i s-a părut că nu este cel pe care îl vrea, că altceva a vrut şi altceva a căutat. Dar în acelaţi timp, i-a mulţumit lui DUMNEZEU că a avut parte de un soţ bun, care să o înţeleagă şi să-i  satisfacă  chiar şi mofturile. Copilul, la rândul lui, nu a necăjit-o cu nimic, niciodată, dar parcă nu a fost al ei.
            Abia aici, în ŢARA VISELOR, a aflat că pe ei i-a întâlnit în această viaţă pentru prima oară. În zadar a căutat, la începutul tinereţii, bărbatul viselor sale. Nu l-a găsit. Abia acum, aici, când în sfârşit l-a găsit, află că el nu a însoţit-o în această viaţă. A fost alegerea  ei  pentru acestă viaţă să nu fie încarnaţi împreună. Aşa s-a pedepsit, pentru păcatele anterioare: SĂ CAUTE ŞI SĂ NU GĂSEASCĂ, SĂ-I PARĂ TOTUL FĂRĂ ROST, DAR SĂ DUCĂ TOTUL MAI DEPARTE.
            Acum că l-a întâlnit, îşi aminteşte toate ce i s-au întâmplat căutându-l...
            Erau pe planeta OM. Îl iubea şi o iubea. Totul era perfect, erau egali, erau frumoşi şi sănătoşi. Totul era minunat, când OCSA a mers împreună cu ZOROASTRU şi alţi câţiva, către constelaţia PROMETEU, să vadă ce se întâmplă acolo.
            Ajunsese până la ei vestea, că acolo se întâmplă ceva şi nu se ştia dacă acel ceva încalcă LEGEA TATĂLUI sau nu. Curiozitatea i-a împins până acolo încât grupul lui ZOROASTRU a plecat în cercetare. La întoarcere, OCSA i-a povestit câte a văzut acolo şi cum celor de pe planeta SATAN, nu li se întâmpla nimic, deşi încălcau voit LEGEA.
            Ea nu credea nimic din ce îi povestea. Dar, pentru că nu dorea să-l necăjească, îi dădea dreptate. Probabil că de aici a pornit totul, căci poate dacă l-ar fi certat sau i-ar fi întors spatele supărată, nu s-ar mai fi întâmplat ce s-a întâmplat.
- Iubita mea, zise OCSA. E minunat pe planeta SATAN. Poţi să faci acolo tot ce-ţi doreşti. Chiar dacă încalci LEGEA TATĂLUI, nu e nici un pericol.
-  Dar OCSA, nu ţi se poate întâmpla nimic rău?
            - Ce rău să ni se întâmple? Suntem nemuritori. Orice ar fi, este uşor de dus. De-ai şti ce bine şi ce frumos e să strici. Haide! Vino afară să-ţi arăt ce se poate întâmpla!
            - Bine, arată-mi! Dar trebuie să-ţi spun că-mi este frică de pedeapsă.
            - Suntem FII DE DUMNEZEU. Nu ni se poate întâmpla nimic. Chiar fratele nostru ZOROASTRU, este pe platou afară, pentru a experimenta cele văzute.
            Ieşiră amândoi, plutind uşor spre platou. Aici era o mulţime de OAMENI strânşi. ZOROASTRU, prin puterea gândului, tocmai înălţa un munte. Ceilalţi se bucurau copilăreşte.
            Nimeni până atunci, nu îndrăznise să facă un rău planetei OM. El, ZOROASTRU, ridică muntele, îl întoarse cu vârful în jos şi îl înfipse adânc în solul planetei.
            Planeta s-a cutremurat, căci ea era o planetă vie. În locul muntelui, rămase o rană adâncă şi neagră în trupul planetei.
            Toţi am văzut, dar nimeni nu a protestat. Frumuseţea spectacolului, măreţia lui, ne-a fascinat. Am aşteptat câteva secunde FULGERUL DUMNEZEIESC, să ne atingă pe spate, ca  pedeapsă pentru răul făcut, dar nu s-a întâmplat aşa. Atunci,     ne-am bucurat în continuare, fără stavilă, că putem face orice, fără să fim pedepsiţi.
            OCSA îl prinse pe ZOROASTRU de umeri şi-i spuse:
            - Frate, să mutăm pădurea adusă de LICON de pe planeta MINERVA, în interiorul planetei. Şi am putea distruge chiar şi o piramidă...
            - Nu cred că este cazul să distrugem o piramidă. Ea ne dă totuşi energie. E mai bine să încercăm cu pădurea lui LICON.
            - Dar  e foarte frumoasă, spuse MOIRA. Brazii sunt atât de frumoşi, se învârt în jurul axei şi produc atâta răcoare. Nu vreau s-o stricaţi.
- Tu să taci! o repezi OCSA. Tu eşti femeie. Ce ştii tu?
            Era prima dată când îi vorbea aşa. De obicei se purta deosebit de frumos cu ea. Aşa că, în faţa atitudinii lui, nu putu să mai spună nimic în acel moment.
            Au pornit cu toţii în zbor spre pădurea lui LICON. Aici odată ajunşi, OCSA se concentră şi sparse un brăduţ în mii şi mii de particule. Bucuria distrugerii îi cuprinse pe bărbaţi, iar ea, singura femeie de acolo, nu avea ce face. Trebuia să-i privească şi să-i accepte.
            Gândurile i se învălmăşeau. Nu ştia ce trebuie să facă. Poate ar fi trebuit să meargă să o anunţe pe MAMA NOASTRĂ A TUTUROR de cele  întâmplate. Poate EA ar fi putut-o ajuta.
            SĂMÂNŢA RĂULUI  o atinsese şi pe ea. Îi era teamă să nu-l piardă pe OCSA. Îl văzuse supărat şi ţipând la ea. Nu putea crede că e tot el, dar din păcate era adevărat. A tăcut în continuare şi deşi forţele îi erau egale cu ale bărbaţilor, nu a făcut nimic altceva decât să privească.
            Rând pe rând, bărbaţii distrugeau câte un copac, care se dezintegra într-o multitudine de culori şi luminiţe. Spectacolul era chiar frumos.
            - Ajunge cât aţi distrus azi. Mai lăsaţi şi pentru mîine! - îi strigă ea lui ZOROASTRU
            Dar acesta, ori nu mai auzea, ori nu mai vroia să o audă. Bărbaţii erau cuprinşi de o furie distructivă. Nu mai văzuse niciodată aşa ceva, la ei sau la altcineva.
            Frica de pedeapsă, o făcu să se aşeze în faţa unui copac pe care ZOROASTRU se pregătea să-l distrugă. Acesta tocmai se concentra şi dintr-o dată, se opri, parcă realizând ce făcea. În momentul imediat următor, zise:
            - Fraţilor! Opriţi-vă! Mai e timp şi mâine pentru aşa ceva. Şi poate e mai bine să mergem să stricăm în altă parte. Să nu prindă de veste MORGAN, căci el ne poate pedepsi. Să vă ţineţi gura şi gândurile bine în frâu. Să nu spuneţi nimic din ce aţi văzut sau făcut. Tu mai ales MOIRA, ca femeie, trebuie să te păzeşti foarte bine, dacă nu vrei să ne faci rău.
            - Bine, dar cele patru surori ale mele cu care locuiesc împreună, au să simtă că le ascund ceva. Suntem prea apropiate de obicei, ca acum să le pot ascunde asta.
            - Trebuie să poţi! – zbieră OCSA. Vrei să ne vezi pierduţi? Mă iubeşti sau nu? Sunt perechea ta sau nu? Ce-ai să faci fără perechea ta? Care îţi va fi rostul?
- Noi, OAMENII, putem orice vrem, spuse ZOROASTRU.
            - Voi îmi cereţi să încalc LEGEA, zise MOIRA.
            - Trebuie să o încalci, dacă îl iubeşti pe OCSA, zise ZOROASTRU. Dragostea este minunată. Fără el n-ai să poţi exista.
            Gândurile i se învălmăşeau din nou. Nu putu gândi cum ar fi fără OCSA. Nu, e imposibil fără el, deci are să tacă şi are să-şi acopere gândurile pentru prima oară de când exista, cu un văl gri, pentru ca să nu poată fi interceptate de fraţii ei.
            Astfel cuprinsă de gânduri, se retrase zburând către casă. Căuta să-şi păstreze cumpătul pentru încercarea pe care trebuia să o treacă la întâlnirea cu surorile ei, cu care locuia. Cel mai tare îi era teamă de ONEISA, care era foarte apropiată de ea şi care îi acorda foarte multă atenţie de obicei. Atenţia ei însă, niciodată nu o deranjase. Acum însă...
            Ajunsă acasă, urcă treptele şi fu întâmpinată de trandafirii vorbitori aduşi chiar de ONEISA, care o salutară şi o mângâiară cu petalele lor catifelate şi parfumate. Se bucura de ei, dar gândul la ONEISA o chinuia.
            Pătrunse în casă şi privi îngrijorată prin încăperi, dar deocamdată nu era nimeni lângă ea. Deci putea să se oprească puţin din vârtejul faptelor şi să judece la ce are de făcut. Deodată, simţi prezenţa cuiva. Privi afară şi îl văzu pe OCSA cum admiră trandafirii de la intrare, de parcă i-ar vedea pentru prima dată.
            - OCSA, ce faci acolo?
            - Mă gândesc la florile astea. Văd că le lipseşte ceva şi nu ştiu ce.
            - Hai în casă să vorbim!
            - Bineînţeles iubita mea, dar de ce ai plecat aşa de repede?
            Se uită la el şi nu îi veni a crede. Era tot el, cel dintotdeauna. Se gândi că a fost numai un vis urât. Dar el, îi simţi gândul şi o apostrofă:
            - Nu fi supărată. Ne-am distrat şi noi puţin. Ce mare lucru am făcut?
            -Bine OCSA, dar ai ţipat la mine. Mi s-a părut chiar că vrei să mă loveşti. Nu mai semănai cu tine şi privirea îţi era alta. Parcă îţi fumegau ochii de furie.
            -Vai iubita mea, dar nu am vrut, zise OCSA mângâind-o. Nu cred că am făcut aşa. Cred că eram doar exaltat de plăcere.
            -Dar ce plăcere simţi în a distruge frumuseţile de noi create?
            -Vezi, aici greşeşti. Nu noi le-am creat. Noi doar le-am copiat pentru că ne-au plăcut.
            -Bine OCSA, ai dreptate. Totuşi nu înţeleg cum aţi putut distruge brăduleţii şi mai ales, de ce?
            -Cu timpul, vei înţelege.
            Ultimile cuvinte fură întrerupte de strigătul ONEISEI, care tocmai intra.
            -Ce s-a întâmplat ONEISA? - întrebă MOIRA.
-Nu ştiu de ce MOIRA, dar trandafirii m-au atacat. Au aşa nişte excrescenţe care înţeapă.
            -Nu cred. Eu când am venit, m-au mângâiat şi m-au parfumat. Chiar mi-au urat bun venit, îi zise MOIRA.
            În clipa aceea îşi aminti cum OCSA privea trandafirii atunci la sosire. îi privi şi sclipirea aceea din ochi era acolo. Sclipirea diabolică. Atunci înţelese, că el făcuse ţepii trandafirilor şi aceasta tocmai pentru a răni pe aceia ce intrau în casă. Îl întrebă:
            -De ce OCSA?
            -M-am distrat.
            -Du-te şi şterge ţepii de pe trandafiri!
            -Bine iubito, mă duc.
            OCSA ieşi încetişor, iar ea o prinse în braţe pe ONEISA, pentru a-i alina durerea obrajilor. Aceştia sângerau răniţi adânc de spinii trandafirilor.
            -ONEISA, eşti sigură că trandafirii te-au atacat?
            -Absolut sigură. S-au înfiorat ca de obicei când mă întorceam acasă, şi-au trimis parfumul către mine, dar nu mi-au mai urat bun sosit. M-am mirat puţin, dar dorind să intru, am intrat printre ei şi atunci, s-a întâmplat acel ceva din care am ieşit aşa de rănită cum mă vezi.
            -ONEISA, nu ştiu ce să-ţi fac. Nu am văzut până acum aşa ceva. Eu nu am fost niciodată rănită.
            - Nu e nevoie să mă ajuţi. Pot să mă vindec singură. Sperietura a fost mare. Nu am crezut niciodată că trandafirii mei ar putea să-mi facă aşa ceva.
            - Dar nu ei ţi-au făcut-o.
            - Ba da. Ei sunt vinovaţi şi ca atare am să distrug răul.
            - ONEISA, nu e bine ce vrei să faci. Mai gândeşte-te!
            -Bine, am să mă gândesc profund, zise ONEISA şi se retrase în camera ei.
            MOIRA, rămasă singură, nu putu să nu se gândească la OCSA şi la cele făcute de el în atât de puţin timp. Şi atunci, se hotărî să iasă după el. în acelaşi timp şi OCSA intra în încăpere, sângerând la fel ca şi ONEISA, dar de data aceasta, sângerându-i mâinile.
            - OCSA, ce-ai păţit?
            - M-am luptat cu ei. Cu trandafirii, adică.
            - Cum adică te-ai luptat? Tu poţi să-i opreşti cu un gând.
            - Aş fi putut să-i opresc dacă erau aşa cum i-a reprodus ONEISA. Dar eu am sădit SĂMÂNŢA RĂULUI în ei şi deci, s-au răsculat împotriva BINELUI. Nu mai pot fi stăpâniţi. Atacă atunci când nu te aştepţi. Chiar dacă încerci să te fereşti de ţepi, o adiere mişcă firul şi ţepii te ating.
            - E greu de imaginat aşa ceva. Deci ONEISA are dreptate. Trebuie să-i distrugem.
            - Da. Trebuie distruşi, zise OCSA cu sclipirea satanică în ochi.
            - Du-te şi distruge-i! - îl îndemnă MOIRA. Du-te, nu-i mai lăsa să facă rău! Fetele trebuie să se întoarcă.
            OCSA ieşi în graba afară şi făcu şi cu trandafitii, aşa cum făcuse cu brăduleţii din pădurea lui LICON. MOIRA urmărea liniştită. Nici măcar nu o îngrijora faptul că ACUM EA îL îNDEMNASE SĂ DISTRUGĂ. Cred că în acel moment nici măcar nu gândea la asta.
            Când  toată treaba a fost  terminată, OCSA a revenit şi ea l-a întrebat:
            - OCSA, de ce ai făcut ţepi trandafirilor?
            - M-am distrat.
            Deodată, o fulgeră un gând:
            - Nu e adevărat. Tu i-ai făcut intenţionat.
            -Da, aşa este, intenţionat. Nu aveam încredere în tine că ai să rezişti să-ţi ascunzi gândurile în faţa ONEISEI şi atunci, trebuia să-i distrag atenţia.
            -Bine OCSA, dar ce ai de gând să mai faci? Ce surprize mă mai aşteaptă de la tine? Întâi ai ţipat, apoi m-ai gonit, acum minţi şi nu ai încredere în mine. DOAMNE DUMNEZEULE, ce mă mai aşteaptă?
            -Iubita mea, nu există altcineva pe lume care să te iubească şi să ţi se potrivească, aşa cum mă potrivesc eu cu tine. Eu sunt PERECHEA TA DIVINĂ.
            -Da OCSA. Dar până azi totul era perfect. De când te-ai întors, totul este invers decât cum trebuie.
            -Sincer îmi pare rău că te-am necăjit, zise el şi o îmbrăţişă cu toată dragostea.
            În acel moment, întră ONEISA, care exaltată şi aproape urlând, îl întreabă pe OCSA:
            -OCSA, cum ai făcut?
            -Cum am făcut ce?
            -Cum ai făcut să-mi distrugi trandafirii? Am văzut totul. DOAMNE, ce frumos! Niciodată nu am văzut ceva atât de frumos. Eu, vezi, stăteam pe gânduri dacă să cer să fie anihilaţi şi izolaţi pentru a nu mai face rău. Dar bine ai făcut, că ai luat singur această hotărâre.
            -Da ONEISA. Dar pentru ca nimeni să nu afle ce am făcut, zise OCSA cu sclipirea diabolică în ochi, cred că e mai bine să-i imaginezi din nou.
            -Da. Ai dreptate OCSA. Mă grăbesc să o fac.
            ONEISA ieşi grăbită pe uşă şi o văzură apoi cum se concentra, iar trandafirii apăreau aşa cum fuseseră întotdeauna, frumoşi, roşii, parfumaţi.
            Când treaba a fost gata, ONEISA îi chemă afară şi amândoi se grăbiră să vadă opera ei. Ce minunaţi erau, ce parfumaţi şi fără spini.
            MOIRA întinse mâna să îi mângâie şi dintr-o dată, o durere năpraznică îi invadă mâna. Trandafirilor le crescuseră spini din nou. Deci nu mai era nimic de făcut, decât să se concentreze să-şi vindece rana.
            - OCSA, ONEISA, eu merg în casă. Voi, pentru ca nimeni să nu-şi dea seama ce se întâmplă aici, mutaţi tufele de trandafiri mai departe de intrare, astfel încât dacă nu-i atingem, să nu ne atingă nici ei pe noi.
            La puţin timp după ce se retrase în casă, auzi hohotele de râs ale fetelor. Şi uitase că noi OAMENII ştim să râdem şi că avem simţul umorului. În ziua aceea nu râsese de loc. Stătuse numai încruntată.
            Fetele intrară în casă vesele şi când dădură cu ochii de ea şi o văzură aşa de tristă, se opriră imediat.
            - MOIRA, ce este cu tine? Eşti bolnavă? – o întrebă FLAIRA.
            - Nu draga mea, răspunse MOIRA, făcând efortul de a nu gândi.
            FLAIRA o cercetă îngrijorată.
            - S-a întâmplat ceva cu OCSA? – continuă ea, gândind că OCSA a fost plecat atât de departe.
            -Oh, nu. E bine, sănătos.
            -Da. Văd că nu vrei să comunici cu mine, zise FLAIRA jignită şi se întoarse către celelalte fete, cu care ieşi din cameră, urcând spre camera lor.
            Casa în care locuiau, era construită pe mai multe nivele. Lui MOIRA, de exemplu, îi plăcea să privească cerul şi ca atare plafonul camerei ei era transparent pentru a-şi satisface această dorinţă.
            Seara, după ce se întorcea de la locul unde ne rugam cu toţii, mulţumind pentru ce ne oferea DUMNEZEU în fiecare zi, se retrăgea în camera ei şi contempla cerul ore în şir, lansându-se din când în când cu gândul, spre câte o stea ce îi părea mai luminoasă şi mai vie.